Serviciile sociale furnizate de primării la nivel comunitar – O perspectivă a profesionistului

Inapoi

Începând cu anul 1997, în România remarcăm o renaştere a sistemului de asistenţă şi protecţie socială.

Odată cu debutul reformei în ceea ce priveşte sistemul de protecţie a drepturilor copilului prin care se pun bazele sistemului instituţional, copilul este valorizat ca o persoană cu drepturi şi măsuri de protecţie care să-i susțină dezvoltarea armonioasă, creşterea şi educarea într-un mediu cât mai apropiat de structura şi căldura unei familii. În prima etapă s-a dezvoltat sistemul instituţionalizat prin modernizarea şi reducerea capacităţii centrelor de plasament, crearea centrelor de tip familial şi mai ales prin acordarea priorităţii menţinerii copilului în mediu familial prin plasamentul familial la membrii familiei extinse, la alte persoane sau la asistentul maternal.

Rolul primordial pe care îl are familia şi comunitatea în dezvoltarea unei personalităţi armonioase şi al unei integrări reale în societate a copilului este incontestabil. Începând cu anul 2001 se acordă prioritate măsurilor de prevenire a instituţionalizării şi organizării sistemului de servicii comunitare şi prestaţii sociale care să vină în sprijinul susţinerii familiei aflate în dificultate, mamelor singure, femeilor cu risc de abandon a copilului mic, copilului cu risc de abuz şi neglijare şi copilului cu dizabilităţi. În acest scop s-a dezvoltat paralel cu sistemul de servicii de stat, şi sistemul privat de servicii sociale, aparţinând asociaţiilor şi fundaţiilor care şi-au dezvoltat capacitatea de atragere de fonduri mai ales din surse externe.

Totodată, prin înfiinţarea serviciilor publice şi a compartimentelor de asistenţă socială de la nivel local şi atribuţiile cu care acestea au fost învestite, serviciile sociale primare şi specializate nou create în comunitate iau amploare. Finanţarea lor se face fie din surse nerambursabile, fie din surse de la bugetul de stat sau local, în furnizarea serviciilor punându-se accentul pe menţinerea copilului în propria familie sau familia lărgită şi prevenirea instituţionalizării acestuia.

Aceste servicii acordate în mod independent sau în parteneriat cu alţi furnizori publici sau privaţi de servicii sociale (pot fi enumerate: informarea şi orientarea beneficiarilor în funcţie de nevoile identificate, consilierea socială, juridică şi psihologică, integrarea în centre de zi, de consiliere, de terapie şi recuperare, îngrijirea de către asistentul personal al persoanei cu handicap grav, etc.) au contribuit în mare măsură la prevenirea şi limitarea instituţionalizării copiilor în centre de plasament prin menţinerea lor în familia naturală sau lărgită.

Experienţa mea profesională de 13 ani, ca asistent social în cadrul DGASPC Sibiu, continuându-mi activitatea în 2007 în cadrul Serviciului Public de Asistenţă Socială Sibiu, precum şi experienţa mea de analiză şi strategie în domeniul asistenţei sociale la nivelul judeţului Sibiu, mă legitimează şi mă ajută să analizez sistemul de asistenţă şi protecţie socială a copilului şi familiei din ambele perspective, cea instituţională şi cea comunitară. Privit din perspectiva punctelor slabe şi tari, sistemul de servicii de prevenire realizate la nivelul comunităţilor locale se poate prezenta astfel:

  • SPAS-urile sunt organizate din punct de vedere instituţional şi manifestă continuu tendinţa de reorganizare a instituţiei pentru a răspunde tuturor categoriilor de beneficiari, însă deţin spaţiu insuficient şi neadecvat pentru desfăşurarea activităţilor, resurse informatizate/tehnice şi umane insuficiente;
  • există servicii sociale comunitare profesioniste cu rezultate pozitive în rândul beneficiarilor, însă insuficiente şi incomplete raportat la nevoile copiilor proveniti din familiile aflate în dificultate din anumite zone de risc ale unei localităţi, lucru confirmat şi de datele Eurostat făcute publice în luna ianuarie a acestui an, conform cărora unul din trei copii din România (33%) trăieşte sub limita sărăciei, ceea ce are grave repercusiuni asupra dezvoltării psiho-sociale,
  • există profesionişti în cadrul acestor servicii, dar numărul acestora este tot mai redus din cauza motivării materiale şi profesionale insuficiente a personalului, iar în paralel se poate constata lipsa unui sistem de formare continuă a personalului din domeniu, iar oferta existentă acum pe piaţă este mult prea costisitoare atât pentru serviciile publice care sunt sub-finanțate, cât şi pentru personalul angajat, în general cu salarii mici,
  • fondurile structurale au avut în vedere modernizarea şi extinderea infrastructurii serviciilor sociale existente, dar nu au acordat eligibilitate construcţiei de servicii noi în comunitate, în cartierele unde familiile cu copii se confruntă cu sărăcia, delincvenţa, violenţa, abandonul şcolar şi familial, şi unde tinerii au nevoie de informare, orientare profesională şi consiliere,
  • în ultimii ani s-a pus accentul pe dezvoltarea şi consolidarea parteneriatelor încheiate între SPAS de la nivel local şi furnizori privaţi de servicii sociale sau alte instituţii din domeniul educaţiei şi sănătaţii, astfel încât prin solidaritate socială, complementaritatea şi calitatea serviciilor acordate, resursele existente la nivelul unei comunităţi să fie folosite în mod eficient şi eficace cu acelaşi scop, pentru a se evita dependenţa beneficiarilor de servicii sociale şi suprapunerea acestor servicii.

În responsabilitatea SPAS intră şi gestionarea unui ansamblu de prestaţii sociale. Dintr-o serie de motive numărul beneficiarilor de prestaţii sociale a crescut foarte mult în ultimii ani determinând cheltuirea unor sume importante de la bugetul de stat şi bugetele locale. Beneficiarii au rămas dependenţi de sistemul de prestaţii sociale deoarece acesta nu a fost acompaniat de programe care să îi asigure eficacitatea şi eficienţa, cum sunt:

  • informare şi consiliere cu privire la prestaţiile de care pot beneficia conform legii, alte forme de sprijin şi modul de utilizare/organizare a bugetului familiei,
  • educatie parentală, igienico-sanitară şi de sănătatea reproducerii,
  • educaţia tinerilor părinţi prin cursuri de alfabetizare,
  • educaţie şcolară adaptată la nevoile grupurilor vulnerabile.

Implementarea de succes a furnizării serviciilor sociale la nivel local va depinde de asigurarea unui buget suficient, atât la nivel local, cat şi la nivel naţional, precum şi de disponibilitatea şi valorizarea resurselor umane bine pregătite, în special asistenţi sociali. În plus, dezvoltarea serviciilor sociale de interes comunitar va putea reduce din costurile sistemului de protecţie specială şi din bugetul alocat prestaţiilor sociale, în condiţiile în care modul de alocare a acestora este regândit sub aspectul condiţiilor de acordare.

În centrul acordării tuturor serviciilor sociale trebuie să stea familia. Doar prin creşterea capacităţii familiei, cu ajutorul profesioniştilor, de a identifica şi de a se implica în soluţionarea tuturor problemelor, fie că sunt de natură relaţională, educaţională, socială sau financiară, copilul se poate simţi inclus, valorizat şi educat în vederea unei bune integrări socio-profesionale, doar aşa va putea avea o percepţie reală, completă şi sănătoasă a ceea ce înseamnă familie, a ceea ce înseamnă să creşti alături de mama, de tata, de fraţi şi bunici, a ceea ce înseamnă suportul afectiv şi sprijinul pentru a depăşi problemele de viaţă inevitabile, dezvoltând astfel o personalitate optimistă care se poate reconstrui de fiecare dată.

Articol din: 17 Aprilie 2012

Citeşte în continuare