Prevenirea separării copilului de familie – între necesitate şi realitate

Inapoi

Experienţele concrete ale ultimilor ani au reconfirmat importanţa continuării eforturilor începute în ceea ce priveşte considerarea separării copilului de părinţii săi drept un fapt menit să genereze o serie de implicaţii puternice asupra echilibrului emoţional al copilului şi al dezvoltării sale ulterioare. Privită din această perspectivă creşterea şi îngrijirea copilului de către părinţii săi constituie un factor esenţial al evoluţiei sale ca persoană.

Realizarea tuturor demersurilor necesare instituirii unei măsuri de protecţie specială, reechilibrarea situaţiei copilului şi reintrarea acestuia pe un traseu de “normalitate” presupune importante resurse umane, temporale şi financiare.

Soluţia prevenirii separării copilului de părinţii săi se impune în acest context ca măsură cu efecte considerabile atât la nivelul fiecărui individ cât şi al sistemului de protecţie a copilului, în ansamblul său.

Conştientizarea societăţii cu privire la rolul şi responsabilităţile ce-i revin în acest domeniu, nu poate fi realizată de o manieră efectivă decât prin implicarea reală şi efectivă a reprezentanţilor autorităţilor locale, astfel cum sunt ele statuate de cadrul legal în vigoare.

Instituirea obligativităţii înfiinţării la nivelul fiecărei unităţi administrativ teritoriale a serviciilor publice de asistenţă socială a avut în vedere tocmai furnizarea către acestea a unor competenţe şi mecanisme de intervenţie care să le permită implicarea activă a acestora în viaţa comunităţii în ansamblul său şi a membrilor acesteia în particular.

Scopul acestei intervenţii primare este acela de a identifica din timp acele situaţii cu un potenţial risc ce poate conduce în timp la separarea copilului de familia sa. În acest sens, reprezentanţii acestor autorităţi vor trebui să cunoască şi să evalueze, în cadrul unei relaţii de comunicare şi colaborare cu familia şi copilul, dificultăţile întâmpinate de aceştia şi să identifice împreună cu aceştia soluţiile cele mai adecvate, astfel încât copilul să beneficieze de condiţii optime de creştere şi dezvoltare.

Un alt aspect important în considerarea acestei problematici este cel al monitorizării situaţiei copiilor din comunitate de către reprezentanţii autorităţilor locale, ce poate astfel reprezenta un factor esenţial, de natură să-i ajute pe aceştia să preîntâmpine o serie de situaţii grave precum cele de violenţă, abuz sau neglijare, exploatare economică sau sexuală a copilului, care impun necesitatea instituirii unei măsuri de protecţie specială, a cărei consecinţă imediată este separarea acestuia de părinţii săi.

Dezvoltarea serviciilor de zi la nivelul comunităţii locale, fie în sistemul public sau privat ori în parteneriat între cele două sectoare, reprezintă o condiţie de bază pentru creşterea gradului de eficienţă a intervenţiei ce are ca scop prevenirea separării copilului de familia sa.

Prin activităţile desfăşurate, serviciile de zi pot constitui un sprijin deosebit de important pentru părinţi, în procesul de creştere şi îngrijire a copilului. Organizate fie sub forma centrelor de zi în care copiii din familii sunt asistaţi pe perioada în care nu sunt la şcoală, fie sub forma centrelor de consiliere pentru părinţi şi copii, a centrelor de consiliere pentru viitori părinţi, acestea se adresează diferitelor probleme cu care oricare dintre membrii unei familii se pot confrunta la un moment dat.

Intervenţia instituţională nu poate reprezenta însă unica soluţie, universal aplicabilă în cazul prevenirii separării copilului de familia sa. Acţiunile autorităţilor competente trebuie să fie permanent sprijinite şi facilitate, de o manieră complementară, de responsabilizarea reală a comunităţii căreia îi aparţin copilul şi familia acestuia.

Un astfel de demers se poate reflecta prin creşterea gradului de implicare a tuturor categoriilor profesionale relevante pentru domeniul creşterii şi îngrijirii copilului, cum ar fi cadrele didactice, consilierii şcolari, medicii, psihologii, în acţiuni care să sprijine asigurarea unui mediu de viaţă sănătos, favorabil unei dezvoltări normale a copilului, atât din punct de vedere fizic, cât şi psihosocial.

Valorizarea şi punerea în practică a experienţei şi abilităţilor cadrelor didactice în domeniul relaţiilor interumane, în sensul observării comportamentelor, emoţiilor, atitudinilor copiilor, de natură să indice existenţa unor situaţii problematice, pot reprezenta factori cu valenţe deosebite în identificarea precoce a situaţiilor de risc ce conduc la separarea copilului de părinţii săi, dar şi în găsirea de soluţii adecvate pentru dificultăţile pe care familia acestuia le poate traversa la un moment dat.

În acest sens, construirea şi menţinerea unor relaţii de încredere între învăţător/ diriginte şi părinţii copilului, interesul real al cadrului didactic faţă de aspectele vieţii de familie a copilului constituie elemente de bază ce pot asigura nu doar un parcurs şcolar normal, ci şi responsabilizarea părinţilor în procesul de creştere şi îngrijire a copilului. Prin diferitele tipuri de abordări şi intervenţii didactice, exprimate în activităţi de grup sau individuale cu părinţii, îi poate sprijini pe aceştia în vederea unei mai bune conştientizări a importanţei asigurării unui mediu de viaţă armonios, în care principalele dominante sunt ataşamentul, respectul şi înţelegerea reciprocă.

Interesul manifestat cu predilecţie faţă de performanţele şcolare, intelectuale ale copilului, în detrimentul celorlalte faţete ale personalităţii acestuia – aptitudini, abilităţi, interese, ori o insuficientă aplecare a cadrelor didactice faţă de domeniul vieţii sociale, în general, şi a celei de familie, în special, poate influenţa în mod negativ dezvoltarea acestuia.

Un astfel de context poate conduce în timp la apariţia unei atitudini de respingere faţă de mediul şcolar, abandonul şi uneori implicarea copilului în comportamente cu caracter deviant, un exemplu frecvent fiind fuga de acasă, pe fondul conflictelor ivite în cadrul familiei.

De asemenea, rolurile şi atribuţiile specifice ale altor categorii profesionale precum medici, consilieri şcolari, psihologi, care prin specificul lor implică o permanentă şi constantă interacţiune cu copilul şi familia acestuia, cuprind şi o importantă componentă de prevenire a separării copilului de familia sa. Intervenţia specializată, chiar în condiţiile în care vizează un anumit domeniu al sănătăţii sau al educaţiei, nu trebuie să piardă din vedere persoana copilului în ansamblu, cu relaţiile pe care acesta le iniţiază şi în cadrul cărora se dezvoltă. În cele mai multe cazuri afectarea relaţiilor din mediul familial se reflectă în reducerea capacității de adaptare și raportare la lumea înconjurătoare şi se poate exprima în sfera psihosomatică, prin simptome şi sindroame de intensităţi şi gravităţi variabile.

Toate demersurile realizate atât de către autorităţile publice locale, cât şi de către diferitele categorii de profesionişti trebuie să urmărească, în principal, crearea şi favorizarea condiţiilor adecvate de natură să asigure creşterea copilului într-un cadru familial armonios, iar elementul cheie al oricărei intervenţii în domeniul prevenirii separării copilului de familia sa să îl constituie colaborarea, în diferitele sale forme – formală sau informală, interinstituţională sau interpersonală, între mediul administrativ, mediul asociativ şi cel de afaceri.

Nu în ultimul rând, modul şi gradul de implicare al fiecărui membru al comunităţii, modul de raportare la diferitele aspecte ale vieţii copilului îşi pun amprenta asupra calităţii acesteia. În egală măsură atitudinile discriminatorii şi cele marcate de indiferenţă atrag consecinţe negative asupra copiilor, putându-le periclita dezvoltarea emoţională, socială şi formarea lor ca persoane apte să participe activ la viaţa comunităţii. Este esenţial ca fiecare individ al societăţii, fiecare dintre noi să aibă în vedere respectarea drepturilor copiilor şi crearea condiţiilor celor mai favorabile pentru o evoluţie armonioasă a acestora.

Articol din: 17 Aprilie 2012

Citeşte în continuare