E mai bine să previi decât să tratezi: o abordare eficientă în sistemul de protecţie a copilului din România

Inapoi

La începutul anilor '90, copiii instituţionalizaţi ai României reprezentau unul dintre cele mai importante subiecte de ştiri la nivel internaţional. Imagini cu copii agitaţi şi neglijaţi, adunaţi cu sutele într-o instituţie, făceau înconjurul lumii. Nici măcar astăzi nu se ştie cu exactitate câţi copii au trăit în acele condiţii , dar se estimează că numărul lor a ajuns la 100.000.

UNICEF a fost una dintre organizaţiile internaţionale ce a făcut echipă cu ONG-urile locale pentru a răspunde la această criză umanitară. Prima fază a răspunsului a implicat soluţii rapide, îmbunătăţirea condiţiilor din instituţii şi instruirea angajaţilor. Aceste acţiuni au ajutat copiii instituţionalizaţi, dar doar pe termen scurt.

A doua fază, începută în 1997, a presupus reforma efectivă a sistemului. Aceasta a condus la dezvoltarea unor alternative la instituţiile existente , precum asistenţa maternală, cu ajutorul ONG-urilor finanţate de UNICEF şi cu sprijinul Uniunii Europene. S-a construit de la zero un sistem de protecţie a copilului. Serviciile de protecţie a copilului – care erau în trecut conduse de diferite departamente între care nu prea exista cooperare sau coeziune – au fost trecute în subordinea autorităţilor judeţene.

Începând cu anul 2002, în cea de-a treia fază, guvernul a făcut ultimele ajustări la nivelul sistemului, elaborând cadrul legislativ, stabilind standarde de calitate, ghiduri metodologice şi coduri de etică. A fost creat sistemul de asistenţă maternală şi s-au îmbunătăţit serviciile de tip rezidenţial; dacă înainte sute de copii erau îngrămădiţi în instituţii, numărul lor maxim a fost redus la 50. Profesioniştii au dobândit prin formare noi cunoştinţe, abilităţi şi atitudini. Convenţia cu privire la Drepturilor Copilului a fost transpusă în mare parte în legislaţia naţională.

Astăzi, în pofida unei reforme consistente a sistemului de protecţie, numărul copiilor instituţionalizaţi din România a rămas aproximativ la fel de mare cât fusese la începutul anilor ’90. Şi asta în ciuda faptului că, prin scăderea ratei natalităţii, numărul total al copiilor era semnificativ mai mic la nivel naţional – 4 milioane, în scădere de la 5,2 milioane. Cum era oare posibil acest lucru?

În medicină, este de preferat să previi decât să tratezi, din motive ce ţin de bunăstare şi costuri. La fel şi în domeniul protecţiei copilului, este mai indicat să previi separarea copilului de familia sa decât să te ocupi de consecinţele acestei separări după ce aceasta s-a produs deja. Aşadar, se face acum trecerea de la acţiuni ce vizează exclusiv îmbunătăţirea sistemului de protecţie a copilului la un sistem de prevenire, la menţinerea copiilor în familia lor naturală atunci când e posibil.

Acest lucru nu se întâmplă cu una, cu două. Furnizarea de servicii copiilor din sistemul de protecţie este vizibilă şi cuantificabilă. Pe de altă parte, prevenirea prin care se asigură că minorii nu sfârşesc în instituţii presupune o schimbare de comportament şi de mentalitate, iar succesul este greu de măsurat.

În plus, există foarte multe obstacole. Autorităţile locale cu responsabilităţi în domeniul prevenirii suferă din lipsă de resurse, personal calificat şi cunoştinţe tehnice. Legea nu este clară în legătură cu sursa din care acestea ar trebui să primească fonduri pentru această activitate. Provocarea este una intersectorială: se rezolvă o problemă într-un domeniu, însă rămân multe altele.

Mai mult, eficientizarea prevenirii va aduce beneficii peste zece sau douăzeci de ani, când societatea românească va fi mai sănătoasă, bine adaptată, cu membrii ce contribuie – lucru vital în cazul în care ţara va avea nevoie de adulţi tineri care să susţină o societate îmbătrânită. Cu toate acestea, politicienii mereu cu gândul la viitoarele alegeri sacrifică adesea obiectivele pe termen lung în favoarea rezultatelor imediate.

UNICEF încearcă să mobilizeze autorităţile locale şi ONG-urile să ofere servicii eficiente de prevenire şi să încurajeze populaţia să le acceseze. De asemenea, doreşte să ajute la procurarea fondurilor necesare pentru derularea acestui proces. Pe lângă faptul că bunăstarea celor mai mulţi copii este cel mai bine asigurată dacă rămân în familia lor naturală, prevenirea instituţionalizării copilului este mult mai puţin costisitoare decât menţinerea acelui copil în sistemul de protecţie.

Din acest motiv, articolele din paginile următoare ale acestui număr vorbesc despre prevenire- din perspectiva profesioniştilor care joacă un rol cheie în acest domeniu de importanţă vitală.

România a făcut progrese semnificative în ultimii douăzeci de ani în ceea ce priveşte serviciile de protecţie a copilului, trecând de la instituţiile de tip comunist impersonale din anii ’90, la centre de mai mici dimensiuni, mai personalizate şi la un sistem de asistenţă maternală. Dar astfel de opţiuni ar trebui luate în calcul în ultimă instanţă, doar în cele mai grave cazuri. E de preferat ca familiile şi copiii să aibă acces la servicii de calitate – fie că e vorba de medic de familie, sistem de învăţământ, un spital “prieten al copilului”, suport acordat noilor mămici – care vor ţine familia unită.

Schimbarea trebuie să vină din partea societăţii. Vom continua să privim în altă direcţie în timp ce mii de alţi copii români sunt împinşi inutil spre sistemul de protecţie, privându-i de dreptul de a se dezvolta la potenţialul lor maxim alături de familia lor naturală şi privând societatea de membrii funcţionali de care depinde viitorul său? Sau vom lua măsurile curajoase şi necesare pentru a produce o schimbare fundamentală de perspectivă şi a permite sistemului de protecţie a copilului să îi servească pe cei pentru care a fost creat – şi anume cazurile extreme – nu generaţii de copii care, cu ajutorul potrivit la momentul potrivit, ar putea creşte acasă la ei?

Articol din: 17 Aprilie 2012

Citeşte în continuare