Să oferim fiecărui copil preţiosul dar al educaţiei

Inapoi

"Educaţia este un proces social. Educaţia înseamnă creştere. Educaţia nu este o pregătire pentru viaţă; educaţia este viaţa însăşi."- John Dewey

Nu exagerăm cu nimic când afirmăm că educaţia are un rol vital în viaţa unei persoane. În afara motivului simplu de a studia din greu la şcoală pentru a putea obţine un loc de muncă bun mai târziu, educaţia îi permite unui copil să exploreze şi să interacţioneze cu lumea înconjurătoare, să înţeleagă şi să empatizeze cu alte persoane şi popoare, să adopte o gândire critică şi să conteste, să se întrebe cum şi de ce. Aşa cum declara profesorul american George Washington Carver: “Educaţia este cheia care deschide poarta de aur a libertăţii.”

Incontestabila valoare a acestui proces pentru fiecare copil face cu atât mai de neînţeles faptul că, într-un stat membru al Uniunii Europene în 2010, numeroşi copii încă nu se bucură de educaţia la care au dreptul, deşi acest lucru este stabilit prin lege, copiii nu pot beneficia de educaţie. Sărăcia, familiile disfuncţionale, tradiţiile comunităţii – toate contribuie la negarea dreptului la educaţie al copiilor şi prin urmare a puterii acestora de a-şi creiona viitorul.

Starea actuală a sistemului român de învăţământ îi surprinde probabil pe mulţi. Comunismul sovietic era cunoscut pentru accesul universal la educaţie şi promovarea acesteia. Dar aceasta nu era imaginea completă. Ţările comuniste aveau nevoie de ingineri, oameni de ştiinţă şi muncitori calificaţi, dar nu îşi doreau persoane cu gândire critică, care să pună sub semnul întrebării starea de fapt. În consecinţă, educaţia consta în simpla transmitere a informaţiilor, aducând aminte de etosul lui Thomas Gradgrind, celebrul director de şcoală din romanul “Timpuri grele” al lui Charles Dickens, care îşi considera elevii ulcioare care trebuiau umplute cu date.

Conform celor raportate în cadrul ultimului Program pentru Evaluarea Internaţională a Elevilor (raportul PISA) – un sistem de clasificare ce compară rezultatele şcolare ale tinerilor de 15 ani din lumea întreagă – în Comunitatea Statelor Independente /Europa Centrală şi de Est (CSI/ECE): “majoritatea statelor din regiune au rămas cu aceeaşi moştenire din vremurile comuniste: un curriculum şcolar şi o pregătire a profesorilor avizate de guvern care promovau dobândirea de cunoştinţe şi neglija aplicarea cunoştinţelor.” Cu toate că acest transfer de cunoştinţe poate fi util cercetătorilor şi oamenilor de ştiinţă, domenii în care elevii din CSI/ECE obţin rezultate bune la nivel internaţional, nu îi înzestrează pe tineri cu abilităţi de viaţă.

Cu toate că schimbarea nu se poate produce peste noapte, s-a sperat că – odată cu limitarea haosului economic şi social ce a urmat căderii Uniunii Sovietice – sistemul de învăţământ se va ameliora încet. Însă în mare parte s-a întâmplat exact opusul. “Nu toate ţările au reuşit să obţină îmbunătăţiri, în principal din cauza resurselor insuficiente şi a altor priorităţi. În unele ţări, precum Bulgaria, România, Azerbaijan, Federaţia Rusă şi Kyrgyzstan, rezultatele elevilor chiar au scăzut în comparaţie cu perioada comunistă,” s-a afirmat în raportul PISA.

Chiar şi în ultimii ani, standardele au continuat să scadă, abilităţile de citit ale copiilor români atingând un nivel tot mai slab între 2000 şi 2006. Dintre statele CSI/ECE incluse în raport, doar Muntenegru, Azerbaijan şi Kyrgyzstan se află pe o poziţie inferioară României în materie de citit şi ştiinţă, iar Bulgaria, Muntenegru şi Kyrgyzstan în ce priveşte matematica. În afară de Bulgaria, niciuna din aceste ţări nu deţine avantajul de a fi membră a Uniunii Europene. Mai mult, deteriorarea standardelor nu s-a dovedit un lucru inevitabil sau întâlnit în toate statele din fostul bloc comunist. Raportul a prezentat cuvinte de laudă la adresa unor ţări pentru progresul realizat. Un exemplu remarcabil este Polonia, unde rezultatele elevilor s-au îmbunătăţit considerabil în urma restructurării masive a sistemului de învăţământ, unde şcolile profesionale nepopulare au fost transformate şi s-a prelungit ciclul gimnazial cu un an.

Studiul PISA subliniază o parte din problemele care se pare că apar în sala de curs. Dar în România, mulţi copii nu au intrat niciodată sau au intrat foarte rar într-o sală de curs. Pe lângă sărăcie şi familii disfuncţionale, copii ce au rămas repetenţi de mai multe ori, presiunea de a face bani, membri ai familiei care au abandonat şcoala, implicarea în activităţi infracţionale, efectele migraţiei, căsătoriile şi naşterile timpurii sunt câţiva din factorii ce determină rata mare a abandonului şcolar în România, una dintre cele mai ridicate din Uniunea Europeană.

Remedierea acestei situaţii este mult îngreunată din cauza dezacordului cu privire la definiţia abandonului şcolar. În studiul de cercetare realizat în 2009 şi 2010 de Agenţia de Dezvoltare Comunitară “Împreună” cu privire la educaţia din comunităţile rome defavorizate, profesorii şi directorii de şcoli au definit abandonul şcolar în nenumărate moduri, de la un absenteism de două săptămâni până la unul de trei ani. Având în vedere această discrepanţă între modurile în care şcolile măsoară abandonul, cum ar putea oare societatea să obţină o imagine clară asupra situaţiei?

Problema este şi mai acută la nivelul comunităţilor sărace, rurale şi rome. Pe lângă ceilalţi factori, comunităţile rome se confruntă şi cu stigmatizarea, dar şi cu bariere culturale şi lingvistice. Raportul PISA a arătat că, în România, 83% dintre copiii romi nu frecventează deloc ciclul gimnazial. Şcolile cu numeroşi elevi romi au adesea condiţii materiale necorespunzătoare şi personal slab motivat. În plus, segregarea şcolară – deşi acest termen ne duce cu gândul mai degrabă la America anilor ’50 decât la Uniunea Europeană a anului 2010 – este în creştere. Studiul realizat pentru Organizaţia Romani CRISS în 2008 a revelat că din cele 90 de şcoli studiate, în 67% se întâlneau unele probleme de segregare a elevilor romi, cu toate că aceasta contravine legii. Continuarea segregării condamnă un număr mare de copii la o educaţie de o calitate îndoielnică.

Ce se poate face? Au fost înregistrate o serie de progrese în ceea ce priveşte programa şcolară şi metodele de predare. În ultimii zece ani curricula naţională din România a fost actualizată constant, pentru a face trecerea de la transmiterea mecanică a informaţiilor şi testarea memoriei la dezvoltarea aptitudinilor pentru o gândire practică.

O altă soluţie ar fi, bineînţeles, alocarea unor sume mai mari. Bugetele alocate pentru educaţie în România sunt reduse comparativ cu alte state europene: 4,3% în 2006 din PIB, ultimul an pentru care Ministerul Educaţiei deţine date comparative, spre deosebire de 8% în Danemarca, ţara cu cele mai mari cheltuieli în acest domeniu. Doar Slovacia şi Bulgaria cheltuie mai puţin. Şi cu toate că suma cheltuită per elev a crescut cu mai bine de patru ori între 2001 şi 2008, prin egalizarea puterii de cumpărare, cheltuielile pentru educaţie ale României devin printre cele mai reduse din UE. Totuşi, în 2008, bugetul alocat de România pentru educaţie a ajuns la 6% din PIB, care ar putea prevesti o creştere în viitor.

Cu toate acestea lipsa fondurilor este evidentă. Un studiu UNICEF precizează că lipsa fondurilor pentru manuale, încălzire, întreţinerea şcolii şi profesori calificaţi determină o scădere a calităţii educaţiei în România. Cu un salariu net de profesor debutant de 835 de RON lunar (cu puţin peste 200 de Euro), salariu unui profesor cu 40 de ani de experienţă care nu este nici măcar de două ori mai mare decât salariu unui profesor debutant, cariera de profesor este percepută ca fiind una neatrăgătoare, descurajând mulţi candidaţi extrem de bine pregătiţi. Rezultă astfel un deficit de profesori, situaţia fiind chiar mai gravă în zonele rurale; metodele de selecţie şi de pregătire a personalului trebuie să fie modernizate şi îmbunătăţite pentru a permite profesorilor să transmită informaţii de calitate elevilor la clasă.

Dar, există şi alte soluţii mai puţin costisitoare. Şcolile ar putea fi transformate într-un loc mai prietenos pentru copii. Apa curentă, încălzire adecvată şi spaţii de joacă ar fi câteva idei, iar modelul de “şcoală prietenoasă” promovat de UNICEF face referire la unele aspecte importante în acest sens. Dar, un rol esenţial îl au atitudinea şi acţiunile realizate.

Problema abandonului şcolar poate fi abordată în rândul părinţilor, prin mediatori şcolari, cu personal instruit să identifice din timp semnele unui posibil abandon şcolar şi să rezolve problemele într-un mod proactiv. Mărturiile unor elevi ce au abandonat şcoala în trecut i-ar putea ajuta pe cei ce se gândesc să renunţe la şcoală să îşi reanalizeze opţiunile. Aceste abordări ar putea înlocui metodele aspre încă folosite de unele şcoli, dar care însă nu reuşesc să elimine cauzele fundamentale ale fenomenului. Mentalitatea separatistă potrivit căreia copiii trebuie educaţi în funcţie de etnia lor trebuie schimbată de asemenea.

În primul rând ar trebui să fie adoptată o abordare integrată pentru a diagnostica şi trata fenomenul, mai ales în zonele problematice. Autorităţile, directorii de şcoli, profesorii, activiştii şi părinţii trebuie să coopereze pentru a se asigura că toţi copiii din România primesc educaţia la care au dreptul şi de care au nevoie.

Articol din: 17 Aprilie 2012

Citeşte în continuare