Abandonul şcolar timpuriu: cauze şi posibilităţi de prevenire

Inapoi

Abandonul şcolar reprezintă o problemă a sistemului românesc de învăţământ insuficient tratată care are nevoie de acţiuni urgente. Este un fenomen serios şi larg răspândit care ar trebui să fie o prioritate pentru toţi cei implicaţi în procesul de educaţie: politicieni, factori de decizie, părinţi, profesori şi elevi.

Centrul Educaţia 2000+ şi UNICEF au dezvoltat proiectul “Soluţii eficiente pentru prevenirea abandonului şcolar: costuri şi mecanisme“, care îşi propune să ofere sprijin pentru consolidarea eforturilor generale de abordare a acestui fenomen. Proiectul are o triplă deschidere, urmărind nu numai să extindă baza de date deja existentă în ceea ce priveşte abandonul şcolar, dar, în acelaşi timp, să testeze o serie de soluţii realiste de abordare şi să estimeze costurile necesare implementării la o scară largă a propunerilor făcute. Concomitent, eforturile s-au concentrat pe o mai bună pregătire a tuturor actorilor implicaţi în procesul de educaţie pentru a face faţa problemei abandonului şcolar.

Cercetările din cadrul proiectului au avut loc în 19 unităţi şcolare din cinci zone geografice, în judeţele Argeş, Braşov, Călăraşi, Dolj şi Neamţ. Principalele concluzii ale cercetărilor sunt prezentate în raportul Renunţarea timpurie la educaţie: posibile căi de prevenire.

Raportul explorează cauzele abandonului prematur, concentrându-se pe trecerea de la gimnaziu la liceu, în oraşele mici sau la periferia oraşelor mari. Aceste cauze sunt plasate în general la trei nivele diferite: cel al elevului şi al familiei sale, al comunităţii de provenienţă şi al şcolii.

Printre factorii care favorizează abandonul şcolar la nivelul elevului şi al familiei se află:

  • Dificultăţile materiale. Familiile numeroase, dezorganizate, lipsite de resurse, au probleme în a asigura îmbrăcămintea adecvată tuturor copiilor şi resimt uneori nevoia de forţă de muncă (fie pe câmp, fie în gospodărie pentru a avea grijă de fraţii mai mici).
  • Modelul educaţional oferit de părinţi. Cel mai adesea, elevii care ajung să renunţe la educaţie provin din familii în care părinţii nu au mai mult de opt clase. Există însă şi excepţii. Există însă destul de frecvent elevi aflaţi în situaţii de abandon care îşi doresc să îşi completeze educaţia “măcar până la 10 clase”, ca să aibă o calificare, astfel încât să nu ajungă ca părinţii, simpli zilieri, fără mari şanse de reuşită în viaţă.
  • Modelul educaţional oferit de fraţi este mult mai influent. Familiile unde există fraţi mai mari ce au renunţat timpuriu la educaţie, fraţii mai mici tind să reproducă acest model.
  • Dezorganizarea familiei atrage după sine dificultăţi materiale. Divorţul, alcoolismul, violenţa în familie sunt semne ce preced adesea decizia de abandon.
  • Implicarea în activităţi aflate la limita legii. Prostituţia, apartenenţa la găşti de cartier, integrarea în reţele de cerşetorie conduc aproape mereu la renunţarea la educaţie, fiind prezente ca factori demotivatori mai ales la trecerea către clasa a IX-a şi în perioada imediat următoare debutului ciclului secundar superior.
  • Intrarea pe piaţa muncii. Fie că este vorba de lucrul ca zilier, de activităţi regulate ca barman, de prostituţie sau cerşetorie, prezenţa pe durata semestrelor şcolare în astfel de activităţi aducătoare de venit constituie elemente de risc ce se soldează aproape mereu cu renunţarea prematură la educaţie. O soluţie pentru cei care au nevoie să muncească ar putea fi promovarea unor modele comune din ţările vestice, şi anume implicarea liceenilor ce au nevoie de resurse pentru a se întreţine în activităţi aducătoare de venit pe perioada vacanţelor, având o durată scurtă ca număr de ore pe zi, precum cele de baby-sitting pentru o seară.
  • Încrederea scăzută în educaţie se dovedeşte a fi mai degrabă un stereotip infirmat de realitate. Este posibil ca să apară însă o încredere redusă în educaţie chiar în momentele imediat premergătoare abandonului şcolar. În acest sens ar putea fi util ca elevii care au renunţat deja prematur la şcoală să intre în contact cu cei aflaţi în risc de a abandona, povestindu-le care este imaginea lor curentă despre şcoală.
  • Migraţia circulatorie nu pare a fi un factor de risc în sine, dar există probleme importante de reintegrare a copiilor de migranţi care părăsesc sistemul şi apoi se reîntorc, la vârste mai mari. Aceleaşi probleme sunt regăsite şi în cazul în care elevii intră la vârste mai mari în sistemul de învăţământ.

La nivelul comunităţii, cei mai importanţi factori care determină abandonul şcolar timpuriu sunt:

  • Norma mariajul timpuriu acţionează ca un factor care împiedică continuarea educaţiei, mai ales în comunităţile rurale.
  • Apariţia unui copil tinde să fie o caracteristică a unor comunităţi, mai degrabă decât un act individual. Dincolo de provenienţa din familii dezorganizate, sărace, tinerele fete găsesc de regulă exemple de predecesoare în comunitatea în care locuiesc.
  • Lipsa de securitate în zonă. Există comunităţi unde, datorită infracţionalităţii ridicate, cadrele didactice se tem să interacţioneze cu părinţii, iar lipsa de colaborare dintre acesţia contribuie la creşterea riscurilor de abandon şcolar.
  • Norma non-continuării educaţiei după clasa a VIII-a. Această normă a fost întâlnită într-o singură comunitate, relativ bine conectată la oraş, unde absolvenţii clasei a VIII-a evită continuarea educaţiei la liceu, motivând adesea absenţa colegilor pentru a-şi continua studiile.

La nivelul şcolii, situaţiile de abandon pot fi determinate de repetenţiile repetate şi frecvente, de integrarea insuficientă în colectivul clasei de elevi sau de calitatea relaţiilor cu profesorii şi cu colegii. La nivelul şcolii sunt foarte puţine acţiuni care să prevină abandonul şcolar. Cadrele didactice pot avea un rol important în prevenirea abandonului şcolar timpuriu, deoarece sunt în permanent contact cu elevii, pot identifica şi diagnostica problemele acestora şi pot atrage atenţia autorităţilor sau organizaţiilor non-guvernamentale competente pentru a interveni la nevoie.

Deşi principalii factori de creştere a probabilităţii de a renunţa la educaţie sunt localizaţi la nivelul familiei şi al comunităţii, recomandările pentru atenuarea acestor factori se adresează în primul rând şcolii. Exceptând obiectivul general al creşterii responsabilităţii şcolii, nu există priorităţi absolute, iar acţiunile recomandate nu sunt substituibile, ci complementare. Accentul este pus pe prevenţie, dar există şi recomandări în ce priveşte reintegrarea elevilor care au renunţat recent la educaţie. Ca posibile linii de acţiune, se recomandă:

  1. Creşterea flexibilităţii programelor “a doua şansă” – din punct de vedere a grupurilor de vârstă. Deşi se adresează tuturor celor care au abandonat şcoala, programul “a doua şansă” este frecventat de tineri de peste 20 de ani. Aceste programe ar trebui să aibă clase speciale pe grupă de vârstă (12 – 16 ani) pentru care este dificil să se integreze în grupe cu tineri care au peste 20 de ani.
  2. Creşterea flexibilităţii programelor “a doua şansă” – din punct de vedere al curriculei. Când elevii repetă un an de mai multe ori deoarece nu au trecut clasa la două sau trei materii (de regulă aceleaşi) ar trebui luate în cosiderare notele de trecere de la celelalte materii. De asemenea, competenţele profesionale dobândite de cei care abandonează şcoala ar trebui recunoscute oficial.
  3. Creşterea atractivităţii şcolii – prin activităţi extracuriculare care au loc în şcoală, precum: acţiuni de renovare, de curăţenie a şcolii, competiţii artistice şi sportive.
  4. Creşterea atractivităţii şcolii – prin folosirea resurselor şcolii pentru atragerea elevilor pentru activităţi de timp liber.
  5. Utilizarea experienţei celor ce au renunţat la şcoală pentru a preveni scăderea încrederii în educaţie. Ar fi util ca elevii care au abandonat şcoala să se întâlnească cu elevi care sunt la risc de abandon şcolar şi să le povestească despre viaţa lor din prezent.
  6. Creşterea implicării proactive a cadrelor didactice în combaterea abandonului şcolar şi renunţării timpurii la educaţie. Profesorii ar putea fi susţinuţi să găsească soluţii pentru creşterea integrării elevilor pentru o mai bună comunicare cu ei şi cu părinţii acestora şi să implice elevii în activităţi extracurriculare şi de consiliere.
  7. Dezvoltarea unui program naţional de educaţie sexuală pentru elevi, focalizat în comunităţile cu risc crescut pentru sarcini timpurii la adolescente şi unde căsătorille timpurii sunt frecvente.
  8. Stimularea administraţiilor locale şi a ONG-urilor de profil să implice ca voluntari tinerii elevi de clasa a VIII-a şi de liceu proveniţi din comunităţi cu risc ridicat de abandon în programe de suport pentru bătrâni şi familii aflate în nevoie.
  9. Ţinerea evidenţei situaţiei elevilor aflaţi în fluxuri de migraţie internaţională circulatorie.
  10. Dezvoltarea şi implementarea unui sistem de urmărire a evoluţiei cohortelor şcolare.
  11. Motivarea prin premiere a cadrelor didactice.

Pornind de la exemplele oferite în descrierea celor 19 şcoli analizate, raportul se constituie drept o sursă de informaţie despre starea sistemului de învăţământ românesc şi un instrument util pentru identificarea şi aplicarea unor soluţii viabile de prevenire a abandonului şcolar timpuriu.

Renunţarea timpurie la educaţie: posibile căi de prevenire (2009)

Raport în coordonarea lui Bogdan Voicu, realizat în cadrul proiectului “Soluţii eficiente pentru prevenirea abandonului şcolar: costuri şi mecanisme”, realizat de UNICEF şi Centrul Educaţia 2000+ (Responsabili proiect: Anca Nedelcu şi Sorin Coman)

Articol din: 17 Aprilie 2012

Citeşte în continuare