Abandonul scolar în rândul copiilor romi – mit si realitate

Inapoi

Între aprilie 2009 şi ianuarie 2010, Agenţia de Dezvoltare Comunitară "Împreună" a derulat cu sprijinul UNICEF România studiul intitulat "O şcoală de nota zece?", care s-a concentrat pe situaţia participării copiilor romi la un proces educaţional de calitate în 70 de comunităţi compacte de romi, cu un nivel socio-economic în general scăzut, din 20 de judeţe.

În cadrul acestui studiu, au fost intervievaţi: părinţi cu copii romi de vârstă şcolară, copii romi cuprinşi şi necuprinşi în sistemul obligatoriu de învăţământ, directori de unităţi de învăţământ, cadre didactice şi unităţi de învăţământ situate pe raza administrativ-teritorială a comunităţilor de romi identificate. Din aceste date au reieşit câteva aspecte pe care dorim să le punctăm aici.

Primul aspect se referă la definiţia abandonului şcolar, aşa cum este aplicată de către şcolile incluse în cercetare, şi pe baza căreia se raportează datele oficiale. Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a Unităţilor de Învăţământ Preuniversitar (mai departe în acest text ROFUIP) precizează că se află în situaţie de abandon şcolar elevul care “nu frecventează cursurile de zi ale unei clase din învăţământul obligatoriu, depăşind cu mai mult de doi ani vârsta clasei respective”1.

Dincolo de problema conceptuală pe care o presupune această definiţie (faptul că elevul care încetează să frecventeze cursurile la vârsta clasei respective nu este declarat drept abandon şcolar decât la doi ani după evenimentul de părăsire a sistemului de învăţământ, ceea ce generează un segment de elevi nedefiniţi pe care politicile publice nu îl vizează), cercetarea Agenţiei de Dezvoltare Comunitară “Împreună” a evidenţiat practica extrem de răspândită a raportării eronate a abandonului şcolar de către unităţile de învăţământ cuprinse în studiu. Din cele 80 de interviuri cu directori şi cadre didactice reiese că definiţia abandonului şcolar din ROFUIP a fost aplicată doar în două cazuri. În rest, este vorba de definiţii fie foarte vagi, fie care folosesc cifre arbitrare. Aşadar, la întrebarea “Când consideraţi că un elev a abandonat şcoala?”, am obţinut, printre răspunsuri:

Când nici măcar familia nu mai ştie nimic despre el.” (judeţul Botoşani, interviu cadru didactic2)

Când lipseşte nemotivat o perioadă lungă de timp.” (judeţul Sibiu, interviu director)

La sfârşitul semestrului când numărul absenţelor depăşeşte 40.” (judeţul Sălaj, interviu cadru didactic)

Atunci când numărul absenţelor ajunge la 70, 80 pe an.” (judeţul Iaşi, interviu director)

Dacă în ciuda intervenţiei repetate a mediatorului şcolar elevul nu mai frecventează şcoala deloc o perioadă de mai mult de două săptămâni consecutiv.” (judeţul Covasna, interviu director)

Când acesta nu mai frecventează cursul timp de o lună maxim.” (judeţul Dâmboviţa, interviu director)

Atunci când timp de un semestru întreg nu a venit decât în proporţie de 20-25% la şcoală.” (judeţul Suceava, interviu director adjunct)

Atunci când un elev nu vine la şcoală o lună sau două luni de zile, bineînţeles să nu fie bolnav.” (judeţul Gorj, interviu director)

Când nu a venit un semestru la şcoală şi apoi nici prima lună din semestrul următor, în felul acesta nu i se poate încheia situaţia şcolară.” (judeţul Argeş, interviu director)

Un elev a abandonat şcoala când nu a venit un an de zile la şcoală.” (judeţul Prahova, interviu director)

După trei ani de situaţii neîncheiate sau repetenţie.” (judeţul Iaşi, interviu director)

Din “definiţiile” de mai sus reiese că perioada “de graţie” până la declararea abandonului şcolar se întinde astfel în practică de la două săptămâni la trei ani, iar criteriile de definire a abandonului şcolar sunt arbitrare.

În aceste condiţii, în mod legitim se pune întrebarea ce anume raportează unităţile de învăţământ drept statistici oficiale la capitolul abandon şcolar. Este îngrijorătoare lipsa de coerenţă şi consistenţă a definiţiei din practica administrativă a unităţilor de învăţământ. Probabilitatea este ridicată ca această aplicare a unor definiţii arbitrare să invalideze datele raportate de unităţile de învăţământ drept abandon şcolar, punând implicit semne de întrebare asupra fundamentării multora din proiectele şi programele destinate prevenirii şi reducerii abandonului şcolar. Este imperativă o definiţie inechivocă şi aplicată în mod sistematic de toate unităţile de învăţământ.

Această problemă de definire are mai multe implicaţii la nivel de practici educaţionale. Din modul în care este definit abandonul şcolar decurg şi eventualele strategii de prevenire a acestui fenomen. Din literatura de specialitate se desprinde ideea că abandonul şcolar nu este decât vârful unui aisberg, încheierea unui parcurs resimţit de elev ca un eşec personal, un eveniment care punctează desprinderea progresivă a elevului de mediul şcolar, până în momentul când lipsa de motivaţie atinge nivelul critic şi elevul ia decizia să părăsească sistemul de învăţământ. O strategie de prevenire eficientă a abandonului şcolar ar trebui să se concentreze pe identificarea elevilor în situaţie de risc, cu mult înainte de evenimentul părăsirii cursurilor.

La întrebarea Cum acţionează instituţia atunci când există riscul de abandon şcolar în cazul unui elev?”, răspunsurile au denotat în primul rând faptul că nu există o strategie de prevenire a acestui fenomen, şi că atunci când şcoala ia acţiune, aceasta se întâmplă de regulă după evenimentul de părăsire a sistemului şcolar. În al doilea rând, una din strategiile de acţiune în cazul abandonului şcolar s-a dovedit a fi coerciţia, odată cu implicarea instituţiei poliţiei:

Măsuri speciale… să anunţăm poliţia şi eventual să ne dea dânşii sprijinul, şi chiar acum ne-am sfătuit cu colegii dacă nu reuşim noi să reducem acest absenteism vom cere sprijinul Primăriei şi al poliţiei, bineînţeles să vedem ce se poate face.” (judeţul Arad, interviu director)

Anunţăm poliţia, autorităţile locale, colaborăm pentru a încerca să aducem elevul la şcoală sau să-l orientăm spre şcolile speciale cu frecvenţă redusă.” (judeţul Argeş, interviu director)

Discutăm cu părinţii… mergem acasă, discutăm cu părinţii… Intervin şi organele locale dacă noi cadrele nu avem posibilitatea să îi lămurim… Să ştiţi că ei chiar s-au implicat…îi mai speriem cu o amendă…” (judeţul Dâmboviţa, interviu cadru didactic).

Dacă abandonul şcolar este considerat ca manifestare a unui discomfort psihologic resimţit de elev pe o perioadă îndelungată, atunci este deplasat să se recurgă la forţele de ordine şi la acţiuni coercitive pentru a remedia abandonul. Identificarea acestei “soluţii” de către administraţiile şcolilor poate fi considerată ca un simptom al modului în care elevii în dificultate, în special cei romi, sunt percepuţi în sistemul de învăţământ: ca posibili delincvenţi pentru îndreptarea cărora se consideră necesară intervenţia organelor de poliţie. Este evident că o abordare de tip poliţienesc nu va da rezultate pozitive în ceea ce priveşte reducerea cauzelor psihologice ale abandonului şcolar.

Cercetarea evidenţiază de asemenea cauzele abandonului şcolar. Astfel, din interviurile cu copiii romi care au abandonat sistemul de învăţământ3, reiese că principalul motiv al abandonului au fost lipsurile materiale (24%), urmat de desfăşurarea unor activităţi lucrative sau de îngrijire a fraţilor mai mici (20%), motiv care este de fapt corelat cu lipsurile materiale. 16% din copiii care au abandonat şcoala au obţinut rezultate nesatisfăcătoare în anii precedenţi (nepromovare, corijenţe multiple), ceea ce a determinat părăsirea sistemului de învăţământ, iar 12% afirmă că nu au mai dorit să meargă la şcoală, neprecizând însă motivele alegerii lor. 9% din copii declară că abandonul a fost o alegere a părinţilor lor, iar în 7% din cazuri, copiii au fost împiedicaţi să frecventeze şcoala din motive de sănătate. În fine, 4% din copii au răspuns că au abandonat învăţământul din cauza distanţei mari faţă de şcoală, iar 7% au ales altă variantă de răspuns.

Interesantă este ponderea scăzută a cazurilor de căsătorie timpurie în rândul copiilor. Astfel, din cei 69 de copii, doar unul menţionează că a abandonat şcoala din cauza căsătoriei. Din chestionarele aplicate părinţilor reies 10 cazuri4 de căsătorie timpurie a copiilor de vârstă şcolară, ceea ce reprezintă 4,3% din cauzele raportate de către părinţi pentru neparticiparea copiilor lor în sistemul de învăţământ. În lumina acestor date, este probabil ca fenomenul de căsătorie timpurie în rândul copiilor romi să fie supraestimat.

Pentru a combate fenomenul abandonului şcolar, este esenţial ca decidenţii politici să deţină date reale nu numai despre amploarea fenomenului, ci şi despre cauzele sale. Fără aceste date, programele destinate reducerii abandonului şcolar au şanse reduse de reuşită.

1 Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Direcţia Generală Învăţământ Preuniversitar, Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a Unităţilor de Învăţământ Preuniversitar, articolul 68, alineatul (5), p. 18.

2 Pentru a proteja identitatea respondenţilor, am preferat să nu indicăm unităţile de învăţământ, şi nici comunităţile în care acestea sunt localizate.

3 69 de cazuri identificate din 763 de chestionare, ceea ce reprezintă 9% din totalul copiilor intervievaţi.

4 Diferenţa dintre incidenţa cazurilor din chestionarele aplicate copiilor şi a cazurilor raportate de părinţi se poate datora faptului că în rândul copiilor, cei căsătoriţi nu au dorit să participe la o cercetare referitoare la participarea şcolară.

Articol din: 17 Aprilie 2012

Citeşte în continuare