Loialităţi conflictuale

Inapoi

Feministă, activistă, romă ... Nicoleta Biţu analizează modul în care pot coexista valorile tradiţionale rome, pe de-o parte, şi drepturile omului şi egalitatea de gen, pe de alta.

Activismul pentru drepturi şi identitatea romă

Autor: Nicoleta Biţu – Coordonator Programe, Romani CRISS

Fiecare dintre noi jucăm în fiecare zi diferite roluri sociale pe care ni le-am asumat. Aceste roluri conţin diferite identităţi şi statusuri. Luând, de exemplu identitatea mea de femeie romă crescută şi educată în România, mă duc către mai multe roluri pe care mi le-am asumat, în mod responsabil sau nu, şi care, câteodată intră în conflict unul cu altul.

Sunt cetăţean român şi vreau să fiu activă la construirea unei societăţi diferite decât cea în care trăiesc conştient în ultimii 17 ani, anii precedenţi fiind unii incostienţi din punct de vedere civic. Şi asta o fac prin două dimensiuni de exprimare: una de apărare a drepturilor omului pentru cetăţenii români din comunităţile de romi şi, cealaltă, de promovare a egalităţii de gen în interiorul mişcării de mobilizare a romilor.

Sunt româncă prin naşterea mea din doi părinţi cetăţeni români, educaţia pe care am primit-o acasă, limba română fiindu-mi limba maternă, prin şcoala pe care am făcut-o în sistemul românesc de educaţie, prin paşaportul pe care îl deţin, prin cărţile pe care le-am citit.

Sunt romă prin naşterea mea din doi părinţi romi, unul vorbitor de limba romani, celalalt nu; cu rădăcini în neamuri de lăutari şi căldărari, un neam cu un fel de a fi un pic « aristrocat » iar, celălalt, cu un fel de a-şi trăi fatalitatea sorţii şi o supunere/cuminţenie exagerată dată de privarea lui de libertatea mişcării, fiind sedentarizat şi folosit la munci agricole; prin limba romani, învăţată trunchiat şi neconstant de la una din rădacinile mele de neam, prin asumarea acestei identităţi cu toate stigmele ce sunt în ea, prin muzica şi obiceiurile din neamurile mele, prin experienţele de rasism la care am fost supusă, copil fiind, prin « culoarea mea neagră » internalizată ani la rândul, prin suferinţa la auzul cuvântului ţigan, copilă şi adult fiind, şi lista ar putea continua.

Sunt femeie prin naştere şi prin rolurile sociale pe care mi le-am asumat, sau pe care le-am învăţat, sau care mi-au fost impuse ; sunt o femeie ce militează în plus pentru egalitate de gen şi parteneriat pentru că atunci când copilă şi adolescentă fiind nu înţelegea de ce femeile sunt bătute de soţii şi fraţii lor, nu înţelegea de ce verişoarele ei se căsătoreau devreme, nu înţelegea de ce « cămaşa virginităţii » trebuia arătată lumii întregi ; sunt o femeie pentru că îndeplinesc rolul de fiică, mamă şi soţie.

Spuneam într-o întâlnire organizată de Institutul Intercultural Timişoara la Bucureşti, chiar în săptămâna în care se celebra dezrobirea romilor, că rolurile noastre multiple ne dau identităţi multiple. La afirmaţia mea dl Călin Rus a răspuns cu o remarcă ce mi-a dat o altă cheie pentru a analiza posibilele conflicte dintre identităţile mele: a sugerat să folosim apartenenţe multiple în loc de identităţi multiple. Această cheie îmi permite acum să spun că între apartanenţa mea la grupul femeilor ce militează pentru egalitate de gen şi la grupul activiştilor/activistelor pentru drepturile omului intră în contradicţie apartenenţa mea la comunitatea/minoritatea naţională de romi .

Cum pot să împac toate aceste apartenenţe ? sau când se poate şi când nu?

Conştientă de faptul că unele practici culturale în comunităţile de romi încalcă drepturile copiilor, fie băieţi fie fete, dar în acelaşi timp conştientă că anularea unor practici din cultura tradiţională poate duce la o pierdere a ceea ce enunţăm mai sus ca fiind identitate, mă întreb câteodată până unde merge ideologia feministă şi până unde merge cea culturală, identitară etnică.

Soluţia ar trebui să stea în eforturile de a construi o cultură romani, modernă, care îşi negociază valorile cu valorile drepturilor omului, indiferent dacă acesta e femeie sau bărbat. O cultură care să înceapă să fie transmisă nu numai oral copiilor noştri dar şi în scris prin cărţi, istorie, istorii personale. O cultură care să fie deschisă inovaţiei. O cultură în care definiţia « rom ciacio/ romni ciaci » (rom adevărat/ romă adevarată) să nu se limiteze numai la neamul fiecăruia dintre noi, ci să meargă dincolo de aceste graniţe, înspre construirea unui sentiment de apartenenţă la neamul romilor. O cultură romani în care solidaritatea între noi trece dincolo de familiile noastre. O cultură romani în care copii îşi trăiesc copilăria şi nu sunt forţaţi să îşi asume responsabilităţi mai mari decât pot duce. O cultură romani în care limba şi istoria sunt învăţate atât acasă în familie dar şi în şcoală, dar nu ca un steag fluturat de guverne în care să arate cât şi cum se preocupă de educaţia copiilor de romi.

Poate că toate astea ar fi posibile dacă am fi mai deschişi la a învăţa din experienţa altor grupuri marginalizate, dar nu într-un mod dogmatic, poate asta ar fi posibil dacă am accepta că putem învăţa multe din mişcarea de mobilizare a femeilor, nemârâind numai când auzim cuvântul egalitate de gen sau feminism.

Recunoaşterea şi acceptarea acestor apartenenţe multiple poate ne-ar face să legăm discursurile de emancipare, drepturi, egalitate de gen şi identitare cu nume, feţe şi istorii de oameni.

Articol din: 17 Aprilie 2012

Citeşte în continuare