Despre cum e să fii rom în România

Inapoi

Pregătindu-se să plece cu o bursă Fulbright în Statele Unite, studenta de etnie romă Cristiana Grigore ne destăinuie cum i-a îmbogăţit viaţa educaţia şi cum pot beneficia de astfel de oportunităţi şi alţi membri ai comunităţii sale.

Cristiana Grigore este o tânără de etnie romă, în vârstă de 24 de ani, care a obţinut recent o bursă Fulbright. În curând, va merge în Statele Unite ale Americii pentru a face un masterat la o universitate renumită. Fiind una dintre puţinele absolvente de facultate de etnie romă care îşi acceptă identitatea etnică, putem spune că iese cu totul din tipare. Totuşi, a trecut prin toate experienţele prin care trec romii, este mândră de etnia sa şi fericită să vorbească despre ce înseamnă aceasta. Răspunsurile sale te fac să reflectezi, în special dacă faci parte din categoria celor care cred că au toate răspunsurile la problemele romilor.

Cum e să fii rom?

Când aveam vreo 22 de ani, am început să îmi accept identitatea de rom. De atunci, am reuşit să mă percep ca un individ care este din întâmplare rom şi să evit stereotipurile negative referitoare la romi, prin prisma cărora, din păcate, sunt percepuţi majoritatea romilor de către cei din jur sau, în unele cazuri, chiar de ei înşişi. Îmi aduc aminte ce şoc am avut când mama mea mi-a spus pentru prima dată că sunt romă. Aveam în jur de şase ani pe atunci şi a fost ca şi cum mi-ar fi spus că sufeream de o boală în fază terminală. Tot ce auzisem despre romi în curtea şcolii sau altundeva erau numai lucruri negative: că “ţiganii sunt leneşi şi murdari” sau chiar mai rău. Aşadar, când am aflat că eram unul dintre “ei”, am fost de-a dreptul bulversată. Era prea mult pentru mine şi nu reuşeam să fac faţă situaţiei, aşa că am trăit într-o fază de negare până când am reuşit să îmi accept identitatea etnică, cam după zece ani.

La momentul recensământului din 2002, aproximativ 500.000 de cetăţeni au declarat că sunt romi. Totuşi, majoritatea estimărilor demografice sugerează că trăiesc cel puţin două milioane de romi în România. De unde această diferenţă?

E adevărat că majoritatea romilor îşi neagă rădăcinile etnice. Sunt într-o fază de negare, aşa cum am fost şi eu. Lumea nu neagă neapărat faptul că sunt romi, ci mai degrabă stereotipurile negative pe care ni le-a ataşat societatea. Este esenţial să separăm identitatea unei persoane de stereotipurile negative, dar mulţi nu reuşesc acest lucru şi trăiesc aşadar într-o fază de negare. Un exemplu: “dacă eşti rom, fă ca romii”! În cazul meu, dobândirea unei educaţii decente m-a ajutat să găsesc forţa interioară de a accepta cine sunt. Dar, majoritatea celor din etnia mea nu profită de şansele oferite de educaţie. Pe viitor, mi-ar plăcea să lucrez în cadrul unor programe de formare care să contribuie la dezvoltarea stimei de sine a romilor şi să-i ajute să iasă din stereotipuri.

Dacă tot veni vorba de educaţie, de ce sunt atât de mulţi romi care nu merg la şcoală, în ciuda tuturor iniţiativelor de promovare a educaţiei în rândul romilor?

Aceste iniţiative sunt bine intenţionate, dar deseori abordarea lor este greşită. Există tendinţa de a vorbi cu un aer de superioritate, de a le spune romilor care este problema lor şi ce să facă. Prin urmare, se întâmpină rezistenţă – indiferent cât de sărac eşti, nimănui nu îi place să i se dea ordine. Percepţia romilor despre o problemă poate fi diferită de cea a unui politician sau a unui coordonator de proiect. Comunitatea romă nu este suficient implicată în identificarea şi definirea unor soluţii. După părerea mea, s-ar putea obţine rezultate mai bune dacă s-ar adopta o abordare mai umilă faţă de comunitate. Să fie întrebaţi care cred ei că este răspunsul la problemă, şi nu să li se impună o anumită soluţie. Să se ofere alternative la care să se gândească, în loc să se dea instrucţiuni rigide bazate pe modele distonante sau pe presupuneri. Este de asemenea foarte important să se dea dovadă de răbdare şi să se acorde comunităţilor timpul necesar pentru a cântări alternativele. Este, cred eu, de la sine înţeles că nu vom vedea o creştere a ratei şcolarizării romilor dacă nu se obţine înţelegere şi sprijin din partea părinţilor şi a comunităţii. După părerea mea, singurul mijloc de a primi acest sprijin este de a-i implica cu multă răbdare şi de a nu impune schimbarea. Cu toate acestea, aproape toate proiectele prin care se doreşte creşterea ratei şcolarizării au termene şi bugete strânse ce nu lasă loc răbdării, flexibilităţii sau implicării părinţilor şi comunităţii.

Care crezi că ar fi cel mai eficient mod prin care pot fi convinşi părinţii romi să îşi trimită copiii la şcoală, cel puţin pentru cei 10 ani de învăţământ obligatoriu?

Cred că o metodă bună de a-i convinge este folosirea mediatorilor şcolari de etnie romă. Îmi dau seama că poate varia foarte mult calitatea acestor mediatori şi că aceştia nu au avut întotdeauna succes. Totuşi, ideea în sine este bună, având în vedere că ei înţeleg mentalitatea romilor. În plus, munca lor presupune contactul direct cu părinţii şi familiile la domiciliul acestora, ceea ce oferă ocazia de a comunica. Poate ar fi de ajutor să se desfăşoare cursuri de formare şi să se acorde facilităţi mediatorilor, dar eu cred că există potenţial pentru a realiza o schimbare semnificativă, potenţial ce trebuie analizat pentru a afla ce funcţionează cel mai bine.

Cu toate acestea, nu aş opta pentru acordarea unor stimulente băneşti părinţilor pentru a-i încuraja să îşi trimită copiii la şcoală. S-a încercat deja această metodă în trecut fără succes. Dar stimulentele nebăneşti, cum ar fi uniforme, ghiozdane, caiete, calculatoare şi stilouri, ar putea avea un impact important. Ar trebui de asemenea să vedem cum putem face mai atrăgătoare şcoala pentru copiii romi. Printre soluţii se numără includerea limbii Romani, inclusiv a culturii rome, ca materie de studiu în programa şcolară şi asigurarea că profesorii romi sunt bine pregătiţi. Sentimentul că romii sunt discriminaţi în şcoli poate fi un alt obstacol ce trebuie eliminat.

Care crezi că este cel mai important lucru ce poate îmbunătăţi situaţia romilor?

Aş spune educaţia. Aceasta oferă şanse în viaţă copilului. Fără educaţie, nu există şanse reale, iar copilul este sortit să devină un adult ce va trăi probabil în sărăcie, cu un nivel de trai scăzut şi o stimă de sine redusă. În cazul meu, educaţia mi-a schimbat viaţa. Deşi provin dintr-o familie modestă, educaţia mi-a dat forţa şi încrederea în mine de care am avut nevoie pentru a-mi da seama cine sunt şi cum pot contribui în societate ca membru cu drepturi egale. M-a învăţat să fiu mândră de identitatea mea etnică.

Articol din: 17 Aprilie 2012

Citeşte în continuare