Bangladesh – Călătorie în infernul copiilor

Inapoi

Jurnalista şi realizatoarea TV, Alessandra Stoicescu, a fost martoră la lupta pentru supravieţuire a copiilor în spitalele, satele şi străzile din Bangladesh.

Autor: Alessandra Stoicescu

Aer fierbinte şi greu mirositor, roiuri de tânţari care te învăluie, o continuă forfotă aparent haotică, o mare de ricşe şi tot atâtea poveşti dramatice câte perechi de picioare trag neobosit povara. Plus ochii copiilor. Sute de ochi negri, cu privire pătrunzătoare şi înţeleaptă de parcă ar fi trăit sute de ani. Sunt imaginile care mi-au rămas în minte din Bangladesh. Am plecat acolo cu mintea transformată în cufăr plin de statistici şi informaţii adunate de pe internet. Populaţie estimată – 154 de milioane. Peste 40% trăiesc cu mai puţin de un dolar pe zi, 84% supravieţuiesc cu sub doi dolari pe zi. 200 de copii sub 5 ani mor zilnic din cauza deshidratării severe în urma bolilor diareice. Cu toate acestea memorate credeam că nimic nu mă poate surprinde. Adunasem informaţiile încă din clipa în care UNICEF mi-a propus să plecăm într-o misiune umanitară în acea ţară, să fac un documentar şi să strângem bani pentru copiii din Bangladesh. Destui mi-au spus că nu e nevoie să ajungi acolo ca să vezi durere şi că pruncii României au în continuare mare nevoie de ajutor şi de voci care să ceară bani pentru ei. Le-am răspuns tuturor că, în România, dramele sunt excepţia şi nu regula şi că, ne convine sau nu, trebuie să admitem că, aşa, cu toate bubele şi bolile noastre, suntem acum capabili să ne ajutăm, singuri. Nu trebuie decât să vrem!

Sincer, n-am stat pe gânduri pentru că simţeam nevoia să înţeleg şi să văd alte lumi, şi, de ce nu, să-i ajut şi pe alţi români să-şi privească ţara dintr-un loc cu mult mai văduvit.

Uite aşa am ajuns pe un tărâm de unde cartierul Ferentari poate fi privit ca o zonă aspiraţională, una a bunăstării şi chiar a luxului. Bangladesh este una dintre ţările suprapopulate ale lumii şi pe cât de mulţi sunt locuitorii, pe atât sunt de săraci. Pentru milioane împinsul ricşei este serviciul care începe undeva la 5 dimineaţa şi se încheie mult după apus. Subţiri, cu muşchii picoarelor încordaţi, aparent lenţi şi resemnaţi, aceşti bărbaţi îşi conduc ricşele exact în ritmul vieţii lor. Privindu-i, ştii că trag după ei nu încărcătura vremelnică ci familii cu câte 5, 6 copii. Că de ei depind multe vieţi nevăzute. Că un accident înseamnă foame, moarte….

Pe copiii lor i-am găsit în spitale, zăcând şi abia trăgându-şi sufletul. Nu mai au putere să plângă. Gem şi te privesc în ochi, cerând să-i ajuţi cumva … Pneumonia şi diareea sunt bolile de care nu scapă aproape nici unul. Moartea le stătea la căpătâi. O simţeam şi nu eram pregătită pentru asta. Oricât de tare îmi doream să fiu, m-a cuprins la un moment dat panica, teama că nu pot face suficient pentru a-i ajuta, deşi era atât de simplu, atât de ieftin. Cu un euro puteam plăti tratamentul pentru un copil bolnav de diaree. Dar pentru care? Cine eram eu să aleg? M-a liniştit doar faptul că speram că documentarul pe care îl voi face va impresiona românii şi va putea salva multe vieţi.

Am ajuns în Bangladesh în mijlocul unei neaşteptate epidemii de Rotavirus – un virus care provoacă diaree, vărsături, febră şi, de prea multe ori, aduce moarte. Afectează în special copiii sub 5 ani dar şi adulţii occidentali al căror sistem imunitar nu este pregătit. Mi-a fost teamă pentru mine şi recunosc că în primele ore atingeam cu reţinere acei copii. Apoi am uitat complet de mine. S-a întâmplat în secunda în care unul dintre copii a venit de-a buşilea în pat spre mine şi s-a caţărat în braţele mele. Mama şi bunica băiatului mi-au spus că nu mai fusese aşa vesel de ceva timp. Cu greu l-am dezlipit de mine sau… cu greu m-am dezlipit eu de el. L-am aşezat în braţele mamei şi am început să povestim amândouă. Am aflat că îi muriseră doi copii la naştere şi că acesta era speranţa ei, băiatul pentru care ar fi făcut orice ca să trăiască. Pe un alt pat de spital, o altă mamă îşi hrănea copilul şi ne privea cu interes. M-am îndreptat către ea să-i aflu povestea. Băiatul are 2 ani şi 3 luni, la internare avea o formă de diaree cu hemoragie, acum era ceva mai întremat şi medicii i-au spus că va fi bine. Am întrebat-o de ce, deşi zâmbeşte, are o tristeţe nedefinită. Mi-a răspuns că acesta este cel de-al cincilea copil al ei. Ceilalţi patru au murit! Unul la naştere, ceilalţi 4 înainte să împlinească doi ani şi jumătate. De ce? De diaree sau pentru că aşa a vrut cerul…

Cerul din Bangladesh, o mare gri pe care, din cauza poluării, cu greu vezi soarele. Dar îl simţi pentru că e cald, năpraznic de cald. Cu ochii pe acest cer am plecat către slum – mahalalele ale căror poveşti au fost premiate cu un Oscar şi care sunt casă pentru peste 50 de milioane de oameni. Sunt ascunse printre străduţe şi, deşi intrarea este cât uşa unui apartament, se deschid apoi precum rănile săpate de puroi. Culoare ce abia au 70 de centimetri şerpuiesc printre barăci din tablă şi stâlpi de bambus. În locuinţele de maximum 15 metri pătraţi locuiesc câte 10 oameni. Într-unul dintre aceste spaţii văd un bărbat care şterge pe jos…Mă apropii şi realizez că fiul său de un an îşi făcuse nevoile acolo…Mirosul greu te sufocă dar, în cele din urmă, te obişnuieşti. Încerc să îl protejez pe cameraman care mergea cu spatele, filmând. Mi-o ia înainte una dintre femei care, cu multă grijă, îl atinge pe gleznă şi îi îndrumă paşii ca să evite o groapă. Toţi ne privesc cu speranţă şi ne cheamă în casele lor. Să filmăm şi să spunem lumii povestea lor. Poate vor primi ajutor…Nu cerşesc însă. În niciunul dintre aceste locuri nu mi s-a cerut nimic. Cerşetoria e şi aici o industrie care are locul său bine stabilit – în intersecţii. Circulând cu maşina în traficul haotic sigur vei vedea la geam fie o bătrână cu chipul ars, fie o femeie cu un copil în braţe … dar toate astea nu pot şoca un bucureştean, nu-i aşa?

Am lăsat capitala Dhaka în urmă şi am plecat către un sat aflat la 100 de kilometri depărtare. Ştiam că voi intra într-o comunitate de nomazi, 600 de oameni care trăiesc pe bărci. Un barcagiu care ţinea în braţe un copil de nici doi ani ne-a luat de pe mal şi ne-a condus către “casele” lor. Pe drum ne-a spus că trăiesc de pe-o zi pe alta şi că, în fiecare an, mor şi dintre ai lor copii câte doi, trei. Pneumonia şi diareea sunt boli pe care nu le pot învinge. Şi fiul lui fusese la un pas de moarte şi atunci se aflau la 200 de kilometri de orice spital. A vâslit către viaţă şi l-a salvat. A fost o cursă împotriva morţii pe care el a câştigat-o. Dar în fiecare zi 200 de copii din Bangladesh pierd acestă cursă.

Articol din: 17 Aprilie 2012

Citeşte în continuare