Servicii sub presiune

Inapoi

Invizibil, inconsecvenţă şi discrepanţă par a fi cuvintele cheie întâlnite în analiza situaţiei actuale a României realizată de reprezentanţii ONG-urilor. Dedesubturile acestei situaţii sunt greu de urmărit.

ONG-urile mai mici care erau active la nivel local nu au supravieţuit crizei economice. Acestea umpleau golurile lăsate de către stat în serviciile sociale pe care Guvernul speră acum să le delege Bisericii, precum distribuirea de alimente şi îmbrăcăminte celor ce trăiesc sub pragul sărăciei. ONG-urile mai mari caută cu disperare fonduri care să le permită să îşi continue activitatea deoarece copiii români merită mai mult decât doar să supravieţuiască. Au nevoie de un medi stabil, o educaţie bună, asistenţă medicală de calitate şi o strategie pe termen lung care să garanteze că vor deveni adulţi bine integraţi şi productivi.

Bogdan Simion, Directorul executiv de la SERA vorbeşte despre copilul invizibil care nu este inclus în sistemul de protecţie a copilului. Faţă de anul 2005, când 250.000 de copii români trăiau sub pragul sărăciei, în 2009 aceştia erau cu 100.000 mai mulţi. Cifrele oficiale arată că, începând cu anul 2007, s-a înregistrat o creştere aproape nesemnificativă a numărului de copii ce au intrat în sistemul de protecţie a copilului. Neoficial, se pare că numărul copiilor plasaţi în instituţiile de ocrotire ale statului în ultimele şase luni este mai mare decât cel înregistrat în toată perioada ce a urmat debutului descentralizării serviciilor, în anul 2003. Reducerile bugetare şi capacitatea scăzută a instituţiilor de tip rezidenţial a făcut ca mulţi copii să fie refuzaţi de sistem. Au fost acceptaţi doar copiii aflaţi în situaţii extreme.

‘Copiii ale căror cazuri nu sunt suficient de grave nu sunt înregistraţi în sistem, nu există, nimeni nu ştie ce se întâmplă cu ei,’ afirmă Dr. Simion. ‘SERA a reuşit să ţină piept crizei până acum. Reuşim să strângem fonduri consistente, folosind un model francez. Dar ce se va întâmpla în momentul în care, peste câţiva ani, lumea nu va mai fi la fel de generoasă? Chiar şi în momentul de faţă, putem răspunde doar unui număr de 20.000 de situaţii de urgenţă pe an. Ce se întâmplă cu restul de cel puţin 330.000 de copii cu nevoi? Mai mult, ne confruntăm cu un transfer fără precedent de resurse umane către Occident: doctori, asistenţi medicali şi sociali pleacă în masă. Există pericolul ca serviciile să se prăbuşească în curând.’

De mai bine de un an, Reprezentanţa UNICEF în România susţine un program în centrul căruia se află copilul invizibil. Copiii invizibili nu au certificat de naştere sau un alt tip de act de identitate. Nu au un domiciliu fix şi trăiesc pe străzi. Nu sunt înscrişi la şcoală sau la un medic de familie. Au fost lăsaţi în urmă de părinţii care au plecat la muncă în străinătate, fără ca cineva să se ocupe de ei.

În Ferentari, cel mai dezavantajat şi principalul cartier de romi din Bucureşti, copilul invizibil este fata al cărei tată îi este şi “peşte”. Noaptea, ea se prostituează pentru a-şi întreţine familia. Ziua, merge la şcoala din apropiere şi frecventează un centru de zi pentru copii defavorizaţi. Este o elevă şi o fiică bună şi conştiincioasă. Este curată şi prezentabilă, dar copilăria ei a fost întinată de şomajul părinţilor. Criza economică a pus capăt muncii ocazionale în construcţii sau servicii, principalele domenii în care lucrau mulţi bărbaţi şi multe femei din familiile rome.

Liderii comunităţii rome din Ferentari, Dl. Muzacov şi Dl. Baicu, lucrează alături de Romani Cris şi de alte ONG-uri pentru a crea mai multe oportunităţi de angajare în aceste vremuri greu încercate. Au fost în mod repetat dezamăgiţi de delegaţiile locale şi europene de politicieni şi guvernanţi, cercetători, experţi şi ziarişti din Bruxelles şi de peste ocean.

‘Vin. Pun întrebări. Iau notiţe. Fac promisiuni, dar după ce pleacă, nu se întâmplă niciodată nimic. Chiar nimic! Suntem disperaţi. Nu vrem să ne vedem copiii şi nepoţii nevoiţi să îşi vândă trupul, să cerşească sau să îşi injecteze droguri. Lui Ceauşescu îi păsa mai mult de noi. Acum îl avem doar pe Dl. Filipescu.’

Din 1997, Ovidiu Filipescu şi Fundaţia Căminul Phillip acordă o a doua şansă copiilor din familiile dezavantajate din Ferentari. În fiecare an, peste o sută de copii de vârstă şcolară beneficiază de o masă gratuită pe zi, de haine, rechizite, ajutor la teme, servicii medicale şi o primire caldă la centrul de zi. Aceştia sunt copii cu risc de abandon şcolar, ce provin din familii destrămate care trăiesc în condiţii nesanitare şi spaţii înghesuite.

Centrul este un dar de la Dumnezeu pentru populaţia din Ferentari, deşi în ultimii ani a devenit o adevărată provocare să găsească banii necesari pentru a continua să funcţioneze. Consiliul Local a renunţat la chiria percepută pentru clădirea ocupată de centru abia acum un an. Profesor de meserie, Dl. Filipescu petrece tot mai mult timp fugind după potenţiali donatori decât în sala de curs. Anul acesta, a primit cinci cereri de plasament pentru fiecare două cereri din 2010.

‘Bineînţeles, criza îi afectează pe cei mai săraci într-un mod foarte vizibil. Politicienii care refuză să vadă realitatea ar trebui să treacă pe la Ferentari.’ Într-o clipă, Dl. Filipescu distruge mitul potrivit căruia criza economică şi măsurile de austeritate aferente nu au avut un impact major asupra persoanelor celor mai vulnerabile.

‘Nu vom şti exact până când nu vor fi făcute publice statisticile pentru anul 2011,’ explică Voichița Pop, Specialist Programe în cadrul UNICEF. ‘E nevoie de o analiză mai aprofundată pentru a determina amploarea impactului. Datele publicate de Banca Mondială şi de FMI până la ora actuală s-au concentrat exclusiv pe aspectele financiare ale crizei. Situaţia financiară a familiilor cu copii reprezintă doar unul dintre cele opt criterii UE folosite la evaluarea bunăstării copilului.’

Un studiu realizat la cererea UNICEF arată că remitenţele trimise familiilor lor de către românii ce lucrează peste hotare au scăzut mai mult de jumătate între 2007 şi 2010. Schimbările din ianuarie 2011 survenite la nivelul criteriilor de eligibilitate pentru prestaţii, au făcut ca peste 75% dintre beneficiarii din mediul rural să nu mai primească ajutor. Cu alte cuvinte, aproximativ 300 RON ($100) pe lună au dispărut din bugetul familiilor care trăiesc de pe o zi pe alta cu pâine şi ceai. Există și o poveste potrivit căreia un oficial a clasificat drept venit, bolurile cu supă pe care o femeie plină de compasiune le aducea zilnic vecinilor ei aflaţi în dificultate. Aceste boluri cu supă i-au costat pe cei în cauză ajutorul social.

Relatări de acest gen denotă aplicarea inconsecventă a legislaţiei din domeniul protecţiei sociale în România. Anumitor regiuni li se acceptă bugete mai mici de către Guvern deoarece, când vine vorba de alocări, se aplică mai degrabă criterii politice decât unele bazate pe nevoi. Autorităţile locale trebuie să recurgă la tot felul de trucuri pentru a evita epuizarea rapidă a banilor. Adesea, au de suferit persoanele cele mai vulnerabile deoarece nu prea ştiu să-şi revendice drepturile. Analfabetismul şi lipsa accesului la informaţie şi la servicii izolează vârstnici şi familii cu copii mici în sate uitate de vreme.

România este cea de-a doua țară în lume privind viteza la Internet după Coreea de Sud, şi totuşi populaţia din regiunile cele mai sărace nu se bucură nici de conexiune la Internet, nici de drumuri decente care să o conecteze la restul lumii. Apa curentă, canalizarea, alimentarea cu gaz şi transportul în comun reprezintă un lux rar. Nord-estul României care se confruntă cu toate problemele de mai sus se află pe locul trei în topul celor mai sărace regiuni din Europa.

‘Ca un aspect pozitiv, noua legislaţie s-ar putea să stimuleze persoanele şi familiile să adopte un comportament mai responsabil, să caute în mod activ consiliere şi un loc de muncă, să îşi facă ordine în documente şi să îşi menţină copiii la şcoală, dar nu există un ghid consecvent privind calcularea costului şi a calităţii vieţii cetăţenilor români,’ afirmă Mihai Magheru, ofițer de programe la UNICEF. ‘Nu a fost inclusă nicio prevedere legată de comunităţile rurale invizibile aflate la marginea judeţelor considerate în general prospere, cum sunt cele din vestul ţării, care nici măcar nu au iluminare stradală.’

Lipsa consecvenţei în aplicarea legislaţiei din domeniul protecţiei sociale a condus la numeroase discrepanţe. Oraşele mari, precum Bucureşti, Timişoara, Cluj, Sibiu, Arad şi Constanţa, au un venit pe cap de locuitor de cel puţin cinci ori mai mare decât judeţele preponderent rurale, cum sunt Botoşani, Vaslui, Mehedinţi şi Neamţ. În cazul acestora, ratele şomajului sunt la fel de mari pe cât sunt de scăzute veniturile. Când a descentralizat serviciile administrative şi sociale, Guvernul a păstrat un model centralizat al sistemului financiar. Mulţi consideră că această discrepanţă, însoţită de favoritism politic, a creat o inegalitate evidentă în ceea ce priveşte accesul la resurse şi calitatea serviciilor în rândul populaţiei române; inegalitate pe care măsurile de austeritate par a o adânci şi mai mult.

Articol din: 17 Aprilie 2012

Citeşte în continuare