Profesoara, psihopedagogul şi asistentul social

Inapoi

Trebuie să aşteptăm doar din partea Guvernului soluţii la dificultăţile sociale şi economice cu care se confruntă România în momentul de faţă? Sau oare soluţia stă în responsabilitatea socială individuală şi colectivă?

Patricia este profesoară și lucrează în apropiere de Alba Iulia, la poalele Munţilor Carpaţi. Psihopedagogul, Dana, locuieşte la Bucureşti, în capitală. Iar Flavius, asistentul social, încearcă să se descurce la Arad în vestul ţării. Toţi trei se ocupă de copii. Doi dintre ei sunt angajaţi la stat. Psihopedagogul, Dana, lucrează la FICF*, o organizaţie neguvernamentală. Pe de-o parte, toţi au fost afectaţi în mod direct de criză. Pe de alta, au văzut efectul pe care această criză l-a avut asupra celor cu care lucrează.

Cel mai greu este pentru Flavius, asistentul social. Cu toate că are peste cinci ani de experienţă în muncă, salariul său lunar nu depăşeşte 1.000 RON ($342). Nu ar fi în stare să îşi plătească facturile dacă nu ar locui cu părinţii lui ale căror pensii, adăugate la veniturile sale şi în lipsa chiriei sau a ratei la bancă, le permit să supravieţuiască. Alţi colegi s-au văzut nevoiţi să îşi ia o a doua slujbă pentru a-şi rotunji veniturile. După o perioadă de eforturi, aleg în general să îşi schimbe profesia chiar dacă acest lucru presupune să se întoarcă la facultate pentru alţi patru ani. Acest lucru intenţionează să îl facă şi Flavius imediat ce obţine paşaportul maghiar. Român de origine maghiară, îşi pune speranţele în ţara vecină mai prosperă, Ungaria. Intenţionează să studieze avocatura şi să ducă o altă viaţă față de cea pe care a avut-o până acum.

Ultimii doi ani au fost extrem de apăsători. Cu toate că serviciile sociale oferite de stat au rămas stabile, peste 60% dintre ONG-urile din Arad care lucrează cu copii au trebuit să renunţe la activitatea lor. Din cauza facturilor excesive la încălzire şi curent, a creşterii preţurilor la alimente, a micşorării finanţărilor acordate de firme şi a donaţiilor private, casele familiale pentru copii și adolescenţi şi adăposturile pentru mame cu copii mici, o parte din ele au fost închise. Cluburile cu activităţi extraşcolare şi activităţile recreative de vacanţă au rămas o vagă amintire. Părinţii cu venituri mici sau fără venit nu au posibilitatea să îşi crească copiii şi depun cereri de plasament a copiilor la instituţiile de ocrotire. Pentru moment, capacitatea permite acceptarea acestor cereri, dar la centrele de tip rezidenţial locurile vacante se ocupă rapid.

Flavius consideră că în România opinia publică ar trebui să fie mai conştientă de problemele sociale. Pe lângă sărăcia extremă din unele zone rurale şi alcoolismul îşi face simţită prezenţa. Persoanele în vârstă şi copiii sunt cei mai vulnerabili, suferind de malnutriţie, neglijare şi abuz. De când au fost îngheţate posturile din sectorul public în 2010 şi odată cu exodul continuu al asistenţilor sociali spre alte profesii, serviciile sociale au devenit sporadice în multe părţi ale ţării.

La fel crede şi Dana. Ea este unul dintre puţinii psihopedagogi care au încă suficient de lucru pentru a continua în acest domeniu. Proiectele de integrare socială, demarate în cele mai sărace zone rurale ale României în urmă cu câţiva ani, au ajuns în prezent într-un punct mort din lipsă de bani şi de noi sponsori. Colegii ei au ales să lucreze la bănci şi firme sau au plecat din ţară. Proiectele din oraş în cadrul cărora lucrează ca şi consultant au fost prelungite trei ani la rând, dar de fiecare dată doar cu câteva luni. Trăieşte permanent cu sentimentul nesiguranţei locului de muncă.

În mediul urban, casele de tip familial prietenoase, reduse ca dimensiune, în care copiii crescuţi în instituţii vaste puteau în sfârşit să descopere ce înseamnă viaţa de familie, şi-au închis porţile o parte dintre ele deoarece autorităţile locale nu le mai pot susţine. La revenirea în instituţiile mari, aproximativ 80% dintre copiii cu cerinţe emoţionale şi educaţionale majore și speciale, care făcuseră progrese constante spre integrare socială, au regresat, ajungând într-o stare mai proastă decât cea în care erau la începutul terapiei. Modelul descentralizat de protecție se află în pragul eşecului din cauza lipsei de fonduri. Absenteismul şcolar şi comportamentul antisocial sunt doar vârful aisbergului format din efectele secundare nedorite ale acestui proces.

În repetate rânduri, FICF a contribuit la reintegrarea copiilor în familiile lor biologice, dar unii au trebuit să revină în grija statului pentru că părinţii lor nu au posibilitatea să îi păstreze. Aceşti copii, mulţi dintre ei adolescenţi, se simt dezrădăcinaţi. Se revoltă, se iau la bătaie, refuză să meargă la şcoală şi sfârşesc prin a cerşi pe străzi. Centrele de tip rezidenţial subfinanţate şi cu personal limitat nu reuşesc să facă faţă acestor cazuri. Nu îşi permit să recurgă la profesionişti care ar putea să ajute ambele părţi. Acest lucru afectează profund alţi copii şi angajaţii, toţi cei în cauză îndreptându-se spre o pantă descendentă.

Şi Dana este de părere că în România lipseşte conştiinţa socială. Unele persoane fac acte de caritate datorită credinţei puternice în Dumnezeu, în timp ce la nivelul comunităţii s-au făcut puţine în acest sens. ‘Este important să educăm populaţia şi să dezvoltăm conştiinţa comunitară. Am participat la un proiect susţinut de UNICEF ce are drept scop reunirea actorilor din comunitate pentru a răspunde la problemele care îi privesc pe toţi la nivel local. Companiile nu fac suficient profit la ora actuală, iar sponsorizările oferite de acestea sunt foarte puţine. De obicei, oamenii îşi aduc aminte să doneze abia în preajma sărbătorilor religioase importante. Cu excepţia Crăciunului şi a Paştelui, când se fac donaţii substanţiale, restul anului este sumbru pentru ONG-uri, care depind de generozitatea oamenilor.’

Conştiinţa comunitară este cea care face să funcţioneze micuţa şcoală în care învățătoarea Patricia lucrează de doi ani. A terminat filologia la o universitate bună şi ar fi putut găsi de lucru în sectorul privat, dar încă din primul an de facultate a făcut voluntariat la organizaţii neguvernamentale care se ocupă de copii. Are vocaţie şi noroc.

Mulţi dintre colegii ei au fost dezamăgiţi de slujbele lor, în special din cauza tăierii cu 25% a salariilor bugetarilor din anul trecut. Patricia este tânără şi nu are încă o familie, aşadar banii nu reprezintă o prioritate pentru ea. Îi pasă mai mult de bunăstarea copiilor cărora le predă.

Micuţa şcoală rurală la care predă ilustrează ceea ce se poate realiza prin coeziune comunitară. Saşii din Transilvania, care reprezintă un mic procent din populaţia locală, s-au unit şi, folosindu-şi contactele din Germania, s-au asigurat că toţi elevii din şcoală, indiferent de etnie sau clasă, au parte de hrană, haine şi de suficiente rechizite şi manuale. Comunitatea pune la dispoziţie un club pentru activităţi extraşcolare, transport cu autobuzul pentru copiii din zonele mai îndepărtate şi asistenţă pentru părinţii cu probleme financiare.

‘Nici n-ai spune că e criză economică când vizitezi şcoala noastră. Totul e în regulă. Locul străluceşte de curăţenie. Avem tot ce ne trebuie şi, cel mai important, copiii sunt fericiţi.’

Există vreo morală în poveştile acestor trei profesionişti? Trebuie să aşteptăm doar din partea Guvernului soluţii la dificultăţile sociale şi economice cu care se confruntă România în momentul de faţă? Sau oare soluţia stă în responsabilitatea socială individuală şi colectivă?

Articol din: 17 Aprilie 2012

Citeşte în continuare