Pâine cu muştar

Inapoi

Un sandviş cu şuncă şi muştar e o combinaţie delicioasă, nu sunteţi de acord? Dar ce se întâmplă atunci când eşti atât de sărac încât nu îţi poţi permite să pui şi o felie de şuncă între feliile de pâine? Îţi faci un sandviş cu muştar.

Poţi cu greu să îl înghiţi. Dacă îl consumi des îţi poate provoca dureri la stomac. Iar dacă acesta formează regimul de bază al unei mame şi al copiilor săi, poate să conducă în timp la subnutriţie şi malnutriţie.

Însă pâine cu muştar e exact ce au mâncat Sandra şi copiii ei la sfârşitul săptămânii trecute. La fel şi în săptămâna de dinainte. Şi la fel în multe alte săptămâni anterioare fără căldură, fără gaze şi fără apă curentă, când singurul mod prin care îşi puteau înşela foamea era dacă adormeau, cu condiţia ca stomacul şi mintea să nu îi doară prea mult şi ca să se învelească cu o pătură groasă. Fiul Sandrei e maestru în a-şi înşela foamea, dar fetelor şi mamei le vine greu.

Sărăcia şi durerea au devenit partenerii de viaţă ai Sandrei. Dat fiind că ea e un grăunte de femeie, te surprinde că încă mai funcţionează, ca să nu mai spunem că face o treabă nemaipomenită ca mamă celibatară. Nu prin ceea ce le pune la dispoziţie copiilor din punct de vedere material, ci pentru că îi învaţă să fie respectuoşi, harnici şi să aibă aspiraţii.

“Mă lupt pentru copii. Fără ei, nici măcar n-aş mai fi fost în viaţă. La un moment dat ne era foarte greu, trăiam pe străzi, dar am reuşit să îi trimit la şcoală. Toma avea cincisprezece ani, iar Ela şapte. Cea mai mică, Cati, avea doar doi ani.”

Copiii au acum douăzeci, nouăsprezece şi respectv unsprezece, dar fiecare pare cu cinci ani mai tânăr, corpurile lor de “pâine cu muştar” străduindu-se să arate vârsta lor adevărată.

Acum douăzeci de ani, la scurtă vreme după ce Sandra a părăsit orfelinatul în care a crescut, l-a avut pe Toma. Tatăl copilului nu a locuit niciodată cu familia. Mai târziu un alt bărbat a intrat în viaţa ei, care a luat-o de nevastă, după care a divorţat de ea pentru că i-a dăruit două fete şi niciun băiat.

Întrebată fiind despre efectele crizei asupra propriei sale vieţi, Sandra surâde cu amărăciune: “Criza! Viaţa mea a fost o criză permanentă. Am fost la orfelinat de la trei ani şi până la optsprezece ani. A murit tata, iar mama m-a abandonat când eram mică. Nimeni nu m-a ajutat niciodată.”

Viaţa ca mamă singură a fost o luptă încrâncenată, dar Sandra a reuşit, cumva, să se descurce, până în 2010. Cu câţiva ani în urmă a subînchiriat o cameră de la o mare familie de romi din cartierul Ferentari de la marginea Bucureştiului. În perioada de creştere economică reuşea să se descurce vânzând calendare de buzunar, batiste şi flecuşteţe pe unele linii de tramvai ale oraşului cu două milioane de locuitori.

Când România a fost lovită de criza economică mulţi muncitori necalificaţi care au fost concediaţi au început să-i facă concurenţă pentru nişa de piaţă pe care Sandra şi-o crease singură . Prin anii nouăzeci făcea uşor 100 RON ($34) pe zi. Acum are noroc dacă vine acasă cu 20 ($6,80).

Cu aşa o reducere a venitului, s-a întâmplat inevitabilul. Sandra ne povestește : “Când nu am mai putut să plătesc chiria vara trecută, proprietarul m-a dat afară, pe mine şi pe copiii mei. Toate lucruşoarele noastre, inclusiv actele de identitate, ne-au fost reţinute de acesta. Îmi este teamă să îl rog să mi le dea înapoi stiind că nu am de unde să restitui banii pe care îi datorez. Nici nu se pune problema să mă duc la poliţie”. Sandra e convinsă că marea familie de romi se va răzbuna, deşi ea este pe jumătate romă.

Fără acte nu se poate califica pentru ajutorul social şi a avut extrem de multe probleme ca să găsească o locuință. Până la urmă, unor oameni li s-a făcut milă şi au lăsat-o pe Sandra să stea în două camere, într-o casă care aveau o gaură în acoperiş, într-un sat lângă Bucureşti. În prezent, majoritatea bănuţilor pe care îi câştigă cu sudoare se duc pe naveta copiilor la Bucureşti pentru ca aceștia să meargă la şcoală.

“M-au ajuns toate din urmă,” oftează Sandra. “Săptămâna trecută nu m-am simţit bine. N-am reuşit să merg la serviciu. Acum mă simt foarte obosită. Încep să mă simt deprimată de la epuizarea continuă. Cati, fetiţa mea, nu reţine calciul şi ia mereu medicamente. Nici ea nu s-a simţit bine şi nu am putut să o îngrijesc cum trebuie. Nu am avut nimic să îi dau pentru durerea de cap, doar pâine cu muştar. Şi nu o mai poate suporta.”

Toţi copiii Sandrei au beneficiat de asistenţa oferită de Fundaţia Căminul Phillip, un adăpost pentru copiii din mahalaua Ferentari. Fundaţia îi ajută pe copiii din familiile vulnerabile să nu abandoneze şcoala, iar personalul îi ajută să aibă rezultate şcolare foarte bune . Copiii asimilează totodată şi deprinderi de viaţă, sunt învăţaţi să respecte igiena personală , să mănânce bine şi să fie politicoşi. Acasă, mulţi dintre ei ajung să le predea părinţilor ce au învăţat la centrul de zi. Încetul cu încetul, obiceiurile comunităţii încep să se schimbe. Sau cel puţin aşa speră oamenii care lucrează la centru și partenerii lor, printre care se numără și UNICEF şi liderii romi locali. Persoanele din cadrul fundației doresc pentru cei din comunitate să se integreze în societate şi se ocupă ca aceşti copii să beneficieze de educaţie şi să-și găsească un loc de muncă.

Acesta este şi obiectivul Sandrei. “Sunt mândră de copiii mei. Au învăţat să îndure greutăţile, dar nici o clipă nu s-au gândit să renunţe. Lucrează mult la şcoală, chiar şi cu stomacul gol. În zilele săptămânii, nu trebuie să îmi fac atât de multe griji cu mesele lui Cati. Primeşte o masă caldă la prânz la Căminul Phillip şi îi ajunge pentru toată ziua.”

În ceea ce privește școala , copiii Sandrei o duc extrem de bine. Toma învaţă meseria de mecanic auto, dar deja e expert în repararea calculatoarelor.

“E atât de generos, că le repară calculatoarele prietenilor pe gratis, ba şi chiar şi prietenilor prietenilor. Întotdeauna îi pune pe alţii înaintea lui”, dă mama din cap a neîncredere şi aprobare în acelaşi timp, mulţumită că a crescut un bărbat bun.

Ela s-a căsătorit de curând şi face cursuri ca să devină asistentă medicală. Beneficiază de o locuinţă oferită tinerilor de o fundaţie religioasă. În această vară, Toma va lucra ca tehnician de întreţinere a irigaţiilor în Italia. Vrea să îşi cumpere o mică parcelă de pământ cu banii pe care îi va câştiga. Dacă ar fi în stare să construiască o casă pentru mama lui, ea n-ar mai trebui deloc să îşi mai facă griji.

Articol din: 17 Aprilie 2012

Citeşte în continuare