Nu mai e timp pentru hernie de disc

Inapoi

Deoarece multe guverne la nivel mondial se străduiesc să îşi reducă deficitul bugetar, oamenii cu veniturile cele mai scăzute şi-l sporesc pe-al lor. În România, aceştia sunt adesea părinţii cu venitul minim, care nu se califică să obţină un card de credit, nu îşi permit să cumpere în rate fără dobândă o garnitură de mobilă sau aparate electrocasnice de la magazinele de electronice.

Ca şi boemii dintr-o altă epocă, cumpără pe datorie de la băcanul din cartier. Cartofi, zahăr, detergenţi şi multe alte articole de bază aproape şi-au dublat preţul în ultima vreme. Părinţii disperaţi acumulează datorii pentru a le cumpăra de mâncare copiilor.

100 RON ($34) este preţul unui bilet pentru un traseu istoric prin Londra, în timp ce în Bucureşti, Cristina, soţul ei şi cei patru copii trebuie să trăiască din această sumă timp de o lună de zile. Nu trebuie să ne surprindă că mănâncă fasole din ianuarie de când soţul ei şi-a pierdut slujba. L-a ţinut la pat hernia de disc timp de două săptămâni, şi, când s-a reîntors la muncă, a constatat că nu mai poate munci ca şofer. “Să fii rom şi pe la patruzeci de ani nu este deloc ceea ce caută un angajator. A lucrat neîntrerupt de când era adolescent şi toate actele îi sunt în ordine. Cu toate astea, prima şi ultima oară când a fost bolnav, a fost dat afară fără milă. Discriminarea împotriva angajaţilor romi în România este ceva foarte obişnuit”, ne spune Cristina.Condiţiile economice dure n-au făcut decât să exacerbeze problema.

Cristina este româncă. Avea şaisprezece ani când l-a întâlnit pe Dan, cu şapte ani mai mare. Căsătoria lor a fost primită cu răceală de ambele familii.

“Părinţii mei n-au fost de acord, la fel, nici ai lui. Dar noi ne-am susţinut unul pe celălalt.”

Muncitor, Dan a vrut ca familiei lui să îi meargă bine, punând bani deoparte pentru ca să cumpere un apartament cu patru camere în Bucureşti. Multe familii în postura lor, în special romi, trebuie să se mulţumească cu o singură cameră într-un bloc dărăpănat de apartamente proprietate de stat, construite pe vremea lui Ceauşescu.

Viaţa era bună acum patru ani . După care economia a stagnat înainte să o ia la vale. Deteriorându-se starea de sănătate a lui Dan, perspectiva actuală pentru familie e sumbră. Fiul lor cel mai mare, Stoica de cincisprezece ani, a trebuit să renunţe la antrenamentele de fotbal, deoarece părinţii nu îşi mai pot permite să plătească cotizaţia de membru în cadrul clubului. Gemenii de treisprezece ani, Silviu şi Alex nu au setul complet de manuale de care au nevoie la şcoală, deoarece bugetul familiei s-a terminat după achiziţia uniformelor de şcoală. Micuţa Ana, adorata de trei ani a familiei, prinţesa răsfăţată care avea nişte pantofi şi nişte rochiţe aşa de frumoase înainte, trebuie să poarte acum hainele donate de persoane miloase. Copiii nici măcar n-au mai simţit mirosul dulciurilor şi nici n-au mai gustat o bucăţică de carne de mult prea multă vreme. Singurul mod prin care porţia zilnică de fasole poate avea un gust mai interesant este să adaugi puţin sos de roşii în oală.

“Mami, iar avem fasole diseară?”, întreabă băieţii încruntându-se, ţinându-se cu mâinile de burţile umflate.

Cristina are o jumătate de normă într-unul dintre marile spitale de urgenţă din Bucureşti. Alege lenjeria de pat folosită. Există zvonuri că toată lumea din departamentul unde lucrează va fi concediată curând. Pentru moment profită din plin de bonurile de masă pe care i le oferă angajatorul şi, ori de câte ori mai găseşte la cantină ceva resturi, ea le aduce acasă.

Ar fi putut să nu se fi măritat atât de devreme, nu a reuşit să termine clasa a şasea, însă, în mijlocul crizei financiare, Cristina este hotărâtă să facă mai mult în viaţă. Anul trecut s-a înscris în Programul “A doua Şansă” care le permite adulţilor să încheie educaţia pe care nu au finalizat-o la vârste mai fragede. Programul este flexibil, iar Cristina poate acoperi materialul didactic într-un singur an şcolar în loc de doi. În consecinţă, lucrează să îşi finalizeze clasa a şaptea, în acelaşi timp cu gemenii ei. Ei o ajută la geografie şi la matematică. Ea speră să îşi ia certificatul de absolvire a zece clase în cel mult doi ani şi să se va înscrie la şcoala de asistente medicale.

“Când voi fi asistentă medicală calificată, voi reuşi să îmi întreţin familia chiar şi singură.”

Lăsând la o parte bucuriile de a fi un elev matur, acestea sunt nişte vremuri extrem de grele pentru Cristina şi Dan. El are nevoie de o operaţie la coloană, însă, din cauză că starea lui de sănătate e stabilă, cazul lui nu mai este clasificat drept urgenţă şi nu mai poate beneficia de tratament gratuit într-un spital de stat. Preţurile de la clinicile private sunt prohibitive, aşa că s-a hotărât să îşi găsească un alt loc de muncă şi să muncească până ce îi cedează complet spatele, pentru a se califica pentru o operaţie de urgenţă gratuită.

Din cauza relativei lor prosperităţi din trecut şi a concedierii injuste a lui Dan în absenţa unui certificat de şomaj, familia nu poate avea acces la prestaţiile sociale la care are dreptul. Singurul ajutor pe care îl primesc de la guvern este o reducere pentru costul încălzirii, care acoperă mai puţin de jumătate din facturile lor lunare.

Cristina surâde când îşi spune povestea. Spiritul întreprinzător pe care îl are e singurul mijloc prin care poate depăşi recesiunea, făcută să devină mult mai grea de patronii fără scrupule şi serviciile sociale birocratice.

Articol din: 17 Aprilie 2012

Citeşte în continuare