Abandonul şcolar timpuriu: cauze şi posibilitati de prevenire

Inapoi

Abandonul şcolar reprezintă o problemă a sistemului românesc de învăţământ insuficient tratată, o problemă serioasă ce trebuie convertită urgent într-o imediată strategie de intervenţie.

Este vorba cu certitudine de un fenomen care, prin consecinţele sale semnificative şi prin dimensiunile sale îngrijorătoare, trebuie să fie prezent în agenda de priorităţi a decidenţilor, a practicienilor şi a beneficiarilor din sistemul educaţional.

“Ce să le mai dau eu date despre dimensiunile unui stomac, când ei nu ştiau decât că le e foame şi simţeau stomacul mai bine decât puteam eu să le explic că e” (cadru didactic).

Centrul Educaţia 2000+ şi UNICEF au dezvoltat proiectul “Soluţii eficiente pentru prevenirea abandonului şcolar: costuri şi mecanisme“, pentru a oferi un sprijin concret – evident limitat în raport cu necesităţile – pentru consolidarea eforturilor generale de abordare a acestui fenomen. Proiectul are o triplă deschidere, urmărind nu numai să extindă baza de date deja existentă în ceea ce priveşte abandonul şcolar, dar, în acelaşi timp, să testeze o serie de soluţii realiste de abordare şi să estimeze costurile necesare implementării la o scară largă a propunerilor făcute. Concomitent, eforturile s-au concentrat pe stimularea capacităţii de reacţie a comunităţii educaţionale în faţa problemei abandonului şcolar.

Cercetările din cadrul proiectului au avut loc în 19 unităţi şcolare din cinci zone geografice, în judeţele Argeş, Braşov, Călăraşi, Dolj şi Neamţ. Principalele concluzii ale cercetărilor sunt prezentate în raportul Renunţarea timpurie la educaţie: posibile căi de prevenire.

Raportul explorează cauzele abandonului prematur, concentrându-se pe trecerea de la gimnaziu la ciclul secundar superior, în oraşele mici sau în periferia oraşelor mari. Aceste cauze sunt plasate în general la trei nivele diferite: cel al elevului şi al familiei sale, al comunităţii de provenienţă şi al şcolii.

Factorii favorizatori ai abandonului care pot fi localizaţi la nivelul elevului şi al familiei includ:

  • Dificultăţile materiale. Familiile numeroase, dezorganizate, lipsite de resurse, au probleme în a asigura îmbrăcămintea adecvată tuturor copiilor şi resimt uneori nevoia de forţă de muncă (fie pe câmp, fie în gospodărie ).
  • Modelul educaţional oferit de părinţi. Cel mai adesea, elevii care ajung să renunţe la educaţie provin din familii în care părinţii nu au mai mult de opt clase. Există însă şi excepţii. Există însă destul de frecvent elevi aflaţi în situaţii de abandon care îşi doresc să îşi completeze educaţia “măcar până la 10 clase”, să reuşească să aibă o calificare, astfel încât să nu ajungă ca părinţii, simplii zilieri, fără mari şanse de reuşită în viaţă.
  • Modelul educaţional oferit de fraţi este mult mai influent. Familiile unde există fraţi mai mari ce au renunţat timpuriu la educaţie tind să reproducă modelul şi în ce priveşte fraţii mai mici.
  • Dezorganizarea familiei atrage după sine dificultăţi materiale. Divorţul, alcoolismul, violenţa în familie sunt semne ce preced adesea decizia de abandon.
  • Implicarea în activităţi aflate la limita legii. Prostituţia, apartenenţa la găşti de cartier, integrarea în reţele de cerşetorie conduc aproape mereu la renunţarea la educaţie, fiind prezente ca factori demotivatori mai ales la trecerea către clasa a IX-a şi în perioada imediat următoare debutului ciclului secundar superior.
  • Intrarea pe piaţa muncii. Fie că este vorba de lucrul ca zilier, de activităţi regulate ca barman, de prostituţie sau cerşetorie, prezenţa pe durata semestrelor şcolare în astfel de activităţi aducătoare de venit constituie elemente de risc ce se soldează aproape mereu cu renunţarea prematură la educaţie. O soluţie pentru cei care au nevoie să muncească ar putea fi promovarea unor modele comune în ţările vestice, şi anume implicarea liceenilor ce au nevoie de resurse pentru a se întreţine în activităţi aducătoare de venit pe perioada vacanţelor, având o durată scurtă ca număr de ore pe zi, precum cele de baby-sitting pentru o seară.
  • Încrederea scăzută în educaţie se dovedeşte a fi mai degrabă un stereotip infirmat de realitate. Este posibil ca să apară însă o încredere redusă în educaţie chiar în momentele imediat premergătoare abandonului şcolar. În acest sens ar putea fi util ca elevi care au renunţat deja prematur la şcoală să intre în contact cu cei aflaţi în risc de a abandona, povestindu-le care este imaginea lor curentă despre şcoală.
  • Migraţia circulatorie nu pare a fi un factor de risc în sine, dar există probleme importante de reintegrare a copiilor de migranţi ce părăsesc sistemul şi apoi se reîntorc, la vârste mai mari. Aceleaşi probleme sunt regăsite şi în cazul intrării la vârste mai mari în sistemul de învăţământ.

La nivelul comunităţii, cei mai importanţi factori care determină abandonul şcolar timpuriu sunt:

  • Norma mariajul timpuriu acţionează ca un factor puternic de stopare a continuării educaţieim mai ales în comunităţile rurale.
  • Apariţia unui copil este de asemenea un puternic determinant al renunţării la educaţie, fiind prin caracteristici mai degrabă un atribut al comunităţii decât un act individual. Dincolo de provenienţa din familii dezorganizate, sărace, tinerele fete ce ajung în situaţia de a deveni mame găsesc de regulă exemple de predecesoare în comunitatea în care locuiesc şi în care este adesea plasată şcoala.
  • Lipsa de securitate în zonă. Există comunităţi unde, datorită infracţionalităţii ridicate, cadrele didactice se feresc să interacţioneze cu părinţii, iar lipsa de colaborare contribuie la creşterea riscurilor de renunţare la educaţie.
  • Norma non-continuării educaţiei după clasa a VIII-a. Această normă a fost întâlnită într-o singură comunitate, relativ bine conectată la oraş, unde absolvenţii clasei a VIII-a evită continuarea educaţiei la nivelul secundar superior, motivând adesea absenţa colegilor care să continue studiile.

La nivelul şcolii, situaţiile de abandon pot fi determinate de repetenţiile repetate şi frecvente, de integrarea insuficientă în colectivul clasei de elevi sau de calitatea relaţiilor cu profesorii şi cu colegii. În şcoală se remarcă însă şi lipsa unor intervenţii preventive. Cadrele didactice pot avea un rol important în prevenirea abandonului şcolar timpuriu, deoarece sunt în permanent contact cu elevii, le pot identifica şi diagnostica problemele şi pot atrage atenţia organismelor (autorităţi sau organizaţii non-guvernamentale) competente asupra eventualelor nevoi de intervenţie.

Deşi principalii factori de creştere a probabilităţii de a renunţa la educaţie sunt localizaţi la nivelul familiei şi al comunităţii, recomandările pentru acţiuni de atenuare a acestor factori se adresează în primul rând şcolii. Exceptând obiectivul general al creşterii responsabilităţii şcolii, nu există priorităţi absolute, iar acţiunile recomandate nu sunt substituibile, ci complementare. Accentul este pus pe prevenţie, dar există şi recomandări în ce priveşte reintegrarea elevilor ce au renunţat recent la educaţie. Cele patru mari direcţii de acţiune propuse sunt:

  • Integrarea elevilor cu risc de renunţare la educaţie şi integrarea lor în sistemul şcolar (liniile de acţiune 3,4,5,7,8) ;
  • Creşterea responsabilizării cadrelor didactice (liniile de acţiune 3,4,6,11);
  • Reintegrarea elevilor care deja au abandonat şcoala (1,2,5);
  • Monitorizarea stării sistemului, pentru a preveni de timpuriu apariţia de crize şi pentru a identifica periodic modificări în ceea ce priveşte factorii de abandon şcolar (liniile de acţiune 9,10).

Ca posibile linii de acţiune, se recomandă:

  • Creşterea flexibilităţii programelor “a doua şansă” – din punct de vedere a grupurilor de vârstă;
  • Creşterea flexibilităţii programelor “a doua şansă” – din punct de vedere al curriculei;
  • Creşterea atractivităţii şcolii – prin activităţi extracuriculare care au loc în şcoală;
  • Creşterea atractivităţii şcolii – prin folosirea resurselor şcolii pentru atragerea elevilor pentru activităţi de timp liber;
  • Utilizarea experienţei celor ce au renunţat la şcoală pentru a preveni scăderea încrederii în educaţie;
  • Creşterea implicării proactive a cadrelor didactice în combaterea abandonului şcolar şi renunţării timpurii la educaţie;
  • Dezvoltarea unui program naţional de educaţie sexuală a elevilor, focalizat pe comunităţile cu risc ridicat de natalitate la părinţi adolescenţi şi cu norme de nupţialitate timpurie;
  • Stimularea administraţiilor locale şi a ONG-urilor de profil să implice ca voluntari tinerii elevi de clasa a VIII-a şi de liceu proveniţi din comunităţi cu risc ridicat de abandon în programe de suport pentru bătrâni şi familii aflate în nevoie;
  • Ţinerea evidenţei situaţiei elevilor aflaţi în fluxuri de migraţie internaţională circulatorie;
  • Dezvoltarea şi implementarea unui sistem de urmărire a evoluţiei cohortelor şcolare;
  • Motivarea prin premiere a cadrelor didactice.

Pornind de la exemplele oferite de descrierea celor 19 şcoli analizate, raportul se constituie drept o sursă de informaţie despre starea sistemului de învăţământ românesc şi un instrument util pentru identificarea şi aplicarea unor soluţii viabile de prevenire a abandonului şcolar timpuriu.

Renunţarea timpurie la educaţie: posibile căi de prevenire (2009)

Raport în coordonarea lui Bogdan Voicu, realizat în cadrul proiectului “Soluţii eficiente pentru prevenirea abandonului şcolar:costuri şi mecanisme”, realizat de UNICEF şi Centrul Educaţia 2000+ (Responsabili proiect: Anca Nedelcu şi Sorin Coman)

Articol din: 17 Aprilie 2012

Citeşte în continuare