Sufletul petrecerii

Inapoi

Domnişoara Anca îi tratează pe toţi cei douăzeci şi patru de care se ocupă la fel, cu aceeaşi afecţiune. De doi ani de zile rămâne după ore în plus încă două, patru zile pe săptămână, pentru a se asigura că fiecare dintre elevii ei au învăţat să scrie şi să citească. Copiii sunt acum în clasa a treia şi nu mai au nevoie de ajutor suplimentar. Profesoara lor a reuşit, de una singură, fără a primi nicio altă recompensă financiară şi fără a-i fi recunoscute meritele de superiorii săi. Nici măcar nu se aştepta la aşa ceva. Asta este ceea ce face ea.

Unul dintre beneficiarii eforturilor sale este Cosmin Gabriel. Ca oricare dintre noi, şi el face greşeli de ortografie, însă caligrafia sa este dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut până acum. Lecţia de astăzi este despre viaţa celor trei frunze. Atenţia cu care copiază informaţiile în caietul său de exerciţii este un tribut adus iubirii de carte pe care i-a insuflat-o învăţătoarea lui. Cea mai mare recompensă pe care-a primit-o e reprezentată de recunoştinţa copiilor faţă de ceea ce face pentru ei. Îmbrăcat într-o salopetă second-hand, pătată, Cosmin o îmbrăţişează spontan. O sumă de bani nu i-ar fi putut oferi domnişoarei Anca nicio câtime din satisfacţia pe care-o resimte în această clipă. Tatăl spune: „Băiatul ăsta e copilul ei, copilul ei!”.

Cosmin pentru colegii de la şcoală, Gabriel pentru cei de-acasă, stă în prima bancă de la fereastră. Întotdeauna aproape de învăţătoarea lui, vede în ea un alt părinte care-i în stare să-i ofere ceea ce mama lui nu poate: disciplină, căldură, atenţie şi stimulare intelectuală. Cu încă cinci fraţi mai mici acasă, îi revine lui Cosmin sarcina de a-şi ajuta tatăl în gospodăria ocupată ilegal din capul satului. Nici nu se poate pune problema să-şi facă acasă temele pentru şcoală. Aici nu are condiţii să se concentreze şi cei mici îi distrug cărţile şi pixurile lui Cosmin de îndată ce pun ochii pe ele. Mama tocmai a născut un bebeluş, nu se poate mişca prea mult şi suferind de un handicap mental, nu are capacitatea de a se implica în viaţa copiilor în plus faţă de îndeplinirea nevoilor fundamentale ale acestora.

Şi nici atât nu e întotdeauna cu putinţă. Tatăl prestează tot felul de munci prin sat şi nu reuşeşte să aducă de mâncare familiei în fiecare zi. Copiii se bat pe orice li se oferă de mâncare. Uneori o felie de pâine reprezintă ceea ce-au ei cel mai de preţ. Banii din alocaţiile pe care le primeşte familia nu sunt suficienţi pentru a-şi putea plăti factura lunară la lumină. În ciuda privaţiunilor materiale, părinţii lui Cosmin sunt foarte mândri şi-şi primesc oaspeţii cu demnitate, vociferări şi curiozitate. Spaţiul de locuit este construit din cărămizi. Cei opt membri ai familiei împart două paturi. Bucătăria e o anexă construită din chirpici în spatele casei. Cosmin aduce apa şi lemnele pentru a fi de ajutor la pregătitul meselor. Asta e ceea ce fac mulţi dintre copiii de pe Strada Cimitirului care duce direct la groapa de gunoi a comunităţii. Unii sunt atât de ocupaţi cu ajutorul acordat familiilor lor că nu mai au timp să meargă la şcoală. Vecinul lui Cosmin, Alexandru, a fost în clasa întâi doar două săptămâni şi în ultimii doi ani de zile nu s-a mai apropiat deloc de şcoală.

Şcoala, aflată într-o clădire mare şi galbenă, are o poziţie strategică pe dealul din sat. E curată, strălucitoare şi primitoare. Toţi copiii ar trebui să vrea să se ducă acolo. Însă în cazul marii comunităţi de romi îngrămădite în spaţii improprii de locuit de-o parte şi de alta a Străzii Cimitirului, apar probleme sociale, economice şi culturale. Administraţia locală lucrează în parteneriat cu şcoala, poliţia, UNICEF şi Alianţa Civică pentru Romi în scopul creşterii gradului de şcolarizare a comunităţii. În urma unui proiect pilot de un an de zile, Maria, o locuitoare respectată din Strada Cimitirului, a devenit mediator şcolar. Directorul şcolii ia legătura cu ea dacă există absenţe acumulate pe termen lung în toată şcoala, deşi mandatul oficial pe care-l are acoperă doar grădiniţa şi clasa întâi.

În cursul vacanţei de vară, toţi elevii romi noi au primit un ghiozdan UNICEF plin cu rechizite. Majoritatea dintre ei au rupt repede ecusonul Alianţei Civice Roma, unul dintre partenerii UNICEF de pe teren, deoarece nici copiilor şi nici părinţilor lor nu le place să fie denumiţi „romi”. Se declară etnici români, urăsc să li se aplice stereotipurile obişnuite de ţigani murdari, leneşi, hoţi şi mincinoşi. Deşi prejudecăţile împotriva romilor sunt la ordinea zilei în România, la fel ca în restul Europei, şcoala din sat are cadre dedicate al căror etos de incluziune ar trebui să fie un exemplu pentru toată lumea.

În clasa domnişoarei Anca toţi copiii contează. Ea l-a încurajat pe Cosmin să ia parte la toate activităţile de grup şi i-a creat numeroase ocazii să strălucească în calitatea lui de artist. S-a mutat la ea în clasă doar cu un an în urmă, însă acum este unul dintre cei mai populari copii. În timpul excursiilor cu şcoala, el este cel care cântă manele şi distrează autocare întregi de elevi şi profesori. Este sufletul petrecerii, un mare amator de bancuri şi un copil de nouă ani incredibil de articulat.

Sunt zile, însă, în care Cosmin trebuie să plece la şcoală cu stomacul gol şi să se străduiască să înveţe până ce se servesc o chiflă şi un pahar cu lapte în timpul recreaţiei mari. Îşi face griji şi refuză să plece de-acasă. Dar tatăl e la postul lui. Chiar dacă n-a terminat opt clase la şcoala pentru cei cu nevoi speciale din Mediaş, tatăl e hotărât ca măcar copiii lui s-aibă o viaţă mai bună. Are încredere în şcoală şi mai presus de toate, în domnişoara Anca. Iat-o, urându-le bun venit copiilor în sala ei de clasă, toată un zâmbet. Dacă trebuie să rămână încă la şcoală după prânz ca să-şi facă temele, ea o să-l sprijine pe Cosmin.

Cosmin vrea să devină soldat profesionist. Ministerul Apărării din România le cere recruţilor să aibă liceul şi o diplomă de bacalaureat cu calificative bune. Din clasa a cincea, lui Cosmin i se vor preda obiecte diferite de către profesorii specializaţi. I-a insuflat domnişoara Anca suficientă încredere în forţele proprii ca să fie în stare să se ţină de carte atunci când ea n-o să-i mai fie învăţătoare? Cum îşi va plăti el deplasarea până la liceul din Sibiu? Şcoala din sat nu merge decât până în clasa a noua. Acestea sunt problemele rămase nesoluţionate pentru mulţi copii din mediul rural sărac din România la care UNICEF şi partenerii săi încearcă să găsească o soluţie. Cosmin, însă, trebuie să investească încă nouă ani de activitate susţinută la şcoală pentru a-şi atinge scopul.

Citeşte în continuare