Oare există vreo luminiţă la capătul tunelului?

Inapoi

- Poţi să respiri cum trebuie?
- Nu.
- Poţi să te ridici în picioare?
- Nu.

Marius îmi vorbeşte despre căminul lui: conductele pentru încălzire din Bucureşti. Acestea fac parte din sistemul centralizat de încălzire şi preiau agentul termic şi-l livrează către blocurile de apartamente din beton construite în epoca lui Ceauşescu. Marius are paisprezece ani. Face parte dintr-un grup care trăieşte printre conducte şi e alcătuit din nouă suflete care stau numai între ei şi-şi poartă singuri de grijă. Printre ei se numără o mătuşă şi un văr de-al lui. Printre conducte e cald şi te linişteşte să ai cu tine familia mărită, dar aici se termină vraja unui astfel de stil de viaţă.

„Ori de câte ori ies afară din tunel, parc-aş avea o menghine în cap. Aerul stătut în care stai îţi face figura după o vreme.” Aceasta este singura idee care aduce a vaiet din tot ceea ce-mi spune Marius toată seara. El este unul dintre cei mai politicoşi tineri de paisprezece ani cu care-am stat vreodată de vorbă. E manierat deoarece asta este cerinţa fişei postului său: cerşeşte. E şi expert la asta, deoarece într-o zi bună poate să câştige peste 300 RON (90 USD). Şi asta a făcut de când a plecat de-acasă la şase ani.

Marius este cel care aduce de mâncare familiei sale care locuieşte în Ferentari, cel mai mare cartier de romi din Bucureşti. Mama lui nu mai vede bine şi mai are patru copii de care trebuie să aibă grijă. De ceva vreme, tatăl e şomer. De două ori pe săptămână, Marius le face cumpărăturile. Dacă nu poate să ajungă la ei de prin părţile mai centrale ale oraşului pe care le ocupă, le dă de ştire fie prin mătuşa, fie prin bunica lui. În această seară dorim să-i oferim o masă caldă, dar el ne refuză în modul politicos care-l caracterizează şi ne cere în schimb o cutie de lapte pentru sora lui mai mică. Toată lumea prezentă se luptă să-şi stăpânească lacrimile în semn de respect pentru extraordinara omenie a acestui băiat.

Rezistând: Marius are mâini mici şi umflate, însă o tărie interioară nemaipomenită

Dacă tot câştigă aşa de bine, te-ai putea întreba de ce nu locuieşte Marius într-un altfel de loc. De ce doarme pe un carton în loc să aibă un pat confortabil? De ce se târâie într-un tunel în loc să se relaxeze pe o canapea de piele? De ce arată aşa de obosit şi de malnutrit, din moment ce şi-ar putea foarte bine permite o hrană plină de vitamine? Adevărul dureros este că 90% din tot ceea ce face pe străzi se duce pe droguri injectabile.

De ce se injectează? Psihologul Cristina de la Asociaţia Română Anti-SIDA (ARAS) ştie mai bine decât alţii cum ajung copiii străzii să se drogheze: „Adesea începe ca ceva drăguţ pe care-l faci cu prietenii. După care-şi dau seama că le oferă o evadare din realitatea în care trăiesc. După care devine o dependenţă: rutina de a uita cât de grea le este viaţa.” Antebraţele lui Marius arată de ca şi cum ar fi fost atacate de boala ruginii, atât de dese sunt urmele roşii de ace şi de râie de pe piele.

Plan apropiat cu urmele de ace

Marius pare să creadă greşit că într-o zi se va lăsa şi-şi va face o casă lângă cea a părinţilor lui în Ferentari. Proprietatea sa mult-visată este o baracă, un tip de structură temporară de bidonville, cel mai des întâlnită ca locuinţă a familiilor de romi. Realitatea este că drogurile legale pe care şi le injectează Marius cauzează deteriorarea ireversibilă a creierului, iar în cazul tinerilor ca el, totul se poate încheia tragic. Atunci când ne refuză oferta de mâncare seara, nu este doar politicos. Unul dintre efectele secundare ale drogurilor pe care le consumă este pierderea totală a poftei de mâncare.

Mandatul ARAS este să furnizeze seringi de unică folosinţă, să ofere educaţie referitoare la riscurile drogurilor injectabile şi să monitorizeze starea de sănătate a consumatorilor care-i abordează voluntar. UNICEF le sprijină activitatea, deoarece mulţi dintre copiii străzii din România sunt consumatori de droguri injectabile. Unul dintre principalii sponsori ai proiectului, Fondul Global s-a retras anul acesta, ceea ce-a condus la o reducere a distribuţiei de seringi, deşi cele două echipe de pe ambulanţe depun eforturi susţinute să menţină frecvenţa vizitelor pe care le efectuează la clienţii din oraş.

Marius trăieşte pe lângă conducte de cinci ani. A fost exmatriculat de la şcoală din cauza multiplelor absenţe şi pentru că nu are o adresă permanentă. Ne mărturiseşte că la paisprezece ani ştie să citească un pic. Are cu el în tunel o carte ilustrată de versuri pentru copii. Nu-i vine uşor să scrie, deoarece e mutilat la mâna dreaptă pentru că şi-a ars-o pe plită când era mic. Însă ne anunţă cu mândrie că încă are la el carnetul de elev pe 2009. „Are şi fotografia mea în el”, adaugă el cu o satisfacţie evidentă.

Pe măsură ce scriu aceste cuvinte, îmi dau seama că jocul se numeşte „demnitatea umană”. Dac-ar putea cineva să-i redea lui Marius mândria de fi cine este, atunci ar exista, poate, lumină şi pentru el la capătul tunelului. Abia îmi ţin lacrimile din nou în această seară când Marius îşi transmite mesajul către lume: „Mulţumesc că m-aţi ascultat! Vă mulţumesc foarte mult.”


Marius este unul dintre beneficiarii programului MARA din România. UNICEF l-a  proiectat şi îl finanţează, în timp ce ARAS se ocupă de implementare. Obiectivul este reprezentat de reducerea riscurilor de infectare cu HIV în rândul adolescenţilor aflaţi în situaţiile cele mai vulnerabile şi de îmbunătăţirea accesului acestora la servicii sociale şi de asistenţă medicală. Programul este în derulare din 2008. În 2011 va continua cu sprijinul financiar al UE şi cu o contribuţie din partea UNICEF. 

Citeşte în continuare