Greu accesibili

Inapoi

Maria, soţul ei şi cei opt copii ai lor trăiesc sub pragul sărăciei. Viaţa lor este o luptă continuă pentru supravieţuire. Din cei opt copii, doar trei merg la şcoală.

Una din fete, de 17 ani, stă acasă şi o ajută pe mama sa să aibă grijă de copiii mai mici. Un băiat de 11 ani mână căruţa cu cal şi îşi ajută tatăl în agricultură sau la alte munci ocazionale. Trei fete frecventează şcoala generală din apropiatul sat Joldeşti. Alţi trei copii sunt prea mici pentru a merge la şcoală. De ce nu merg la grădiniţă?

‘E prea complicat. De curând, băiatul de trei ani a fost la un pas de a-şi pierde un deget. Am vrut să îl ţin aproape ca să-şi revină din şoc. Fratele lui mai mare e prea neastâmpărat. A mers la grădiniţa din sat cu sora lui mai mare. Dar ea e acum la şcoală, iar el nu mai stă nicio clipă acolo fără să supere pe toată lumea. O să aştept până îi pot trimite pe ambii băieţi împreună ca să-şi ţină de urât. Copiilor mai mari le e mai bine acasă. Sunt harnici, iar şcoala nu le-a prea fost de folos.’

Maria se uită încontinuu când într-o parte, când în alta, urmărind fiecare mişcare a copiilor ei. Nici mâinile ei nu stau locului deloc. Desface boabe de porumb de pe ştiuleţi pentru lunile lungi de iarnă. Măcinat, va fi tocmai bun de mămăligă. În sătucul Icuseni din nord-estul extrem al României, iernile sunt lungi, cu frig năprasnic. O vor scoate la capăt printr-o alimentaţie pe bază de mămăligă, dar, fără încălzire sau apă curentă, lunile următoare vor fi grele.

Maria pare a fi o mamă grijulie, dar are valorile unei epoci trecute când copiii erau un bun exploatat de adulţi, puşi la muncă de îndată ce puteau merge în picioare, educaţia lor fiind privită mai degrabă ca o pacoste decât ca o investiţie vitală în viitorul lor. La puţin timp, soseşte şi soţul Mariei, după o zi întreagă în care şi-a căutat de lucru cu ziua în sat, dar fără succes.

‘Credeţi-mă, oameni buni, nu e nimic de lucru pe aici. Chiar deloc. Vara, reuşim să mai facem un ban ajutând în agricultură, dar când vine iarna nu mai e nimic de făcut. Alocaţia copiilor e singurul nostru venit. Avem 12 copii, dar patru şi-au luat deja zborul şi sunt la casele lor. Niciunul dintre copiii mai mari nu are un loc de muncă. Nu se prea găseşte de lucru nici măcar în oraşele mai mari, ca Botoşani şi Suceava. Şi apoi cum ajung acolo? Să merg pe jos 20-30 de kilometri în fiecare zi? Eşti nebun?’

Cele două fete mai mici trebuie să se întoarcă de la şcoală dintr-un moment în altul. Trebuie să ia în fiecare dimineaţă autobuzul de 7:30 din centru, iar până acolo au ceva de mers. Dacă îl pierd, trebuie să o ia la picior 4 km până la Joldeşti. Cel puţin sunt dornice să înveţe. Fratele lor de 11 ani şi cele două surori mari nu s-au acomodat niciodată la şcoală. Rămaşi repetenţi de patru ori, s-au săturat repede de carte.

‘Ce rost are să îi trimitem la şcoală? La ritmul în care progresau, ar deveni bunici înainte să termine şcoala generală. Băiatul care mă ajută se gândea doar pe cine să bată în pauză. Literele şi cifrele nu s-au lipit deloc de el. Diriginta lui mi-a spus: “Domnule, pur şi simplu nu se descurcă. Trebuie să meargă la o şcoală specială.” Au spus exact acelaşi lucru despre fiicele cele mari cu mulţi ani înainte. O şcoală specială? Şi cum să-i duc acolo? Abia reuşim să cumpărăm ceva ulei şi zahăr în fiecare lună. Nici nu intră în discuţie problema banilor de transport.’

Părinţii nu ştiu că ar fi putut apela la un medic sau la un psihopedagog care să le evalueze copiii pentru a afla dacă au dificultăţi de învăţare. Le e ruşine că fiii lor cu rezultate şcolare mai slabe creează probleme la şcoală. În opinia lor, cea mai bună decizie este retragerea permanentă a acestora de la şcoală. Nici profesorii copiilor, nici medicul de familie nu i-au vizitat de ani buni. Familia şi-a pierdut speranţa, convinsă că nimănui din exterior nu îi pasă.

Maria a mers pe jos 14 kilometri până la Vorona vara trecută pentru a le cumpăra fetelor rechizite şcolare. Deşi familia ar avea dreptul la o serie de prestaţii suplimentare, chiar şi la rechizite gratuite, trăiesc numai din alocaţiile copiilor deoarece ‘nu vor să facă mare caz’. Se chinuie să completeze nesfârşitele formulare de aplicare şi nu ştiu unde să le depună.

‘E o pierdere de vreme,’ respinge tatăl ideea de a continua să caute ajutor. ‘Îmi va lua două sau trei săptămâni să rezolv totul: să mă deplasez în oraşul cel mai apropiat, să aştept ore întregi în faţa uşilor închise ale serviciilor sociale… Şi apoi ce o să-mi dea? Ne descurcăm cumva cum putem.’

Familia trăieşte izolată ca multe altele în zonă. Renunţând la educaţie, la serviciile şi prestaţiile la care ar avea dreptul, rămân captivi într-o situaţie socială şi economică incertă. La ei se ajunge cu dificultate, iar ei nu cer ajutorul. Copiii sunt nişte cifre anonime. Cât sunt mici, părinţii încasează alocaţiile lor. Odată ce împlinesc 18 ani, devin o povară. Deşi guvernul plăteşte o alocaţie suplimentară pentru copiii cuprinşi în învăţământul de zi, mulţi părinţi nu au mijloacele, mentalitatea şi competenţele necesare pentru a-şi păstra copiii la şcoală.

‘Era o profesoară de treabă care obişnuia să oprească la poartă şi să ducă cu maşina copiii la şcoală în fiecare dimineaţa. Dar nu mai e. Nu avem pe nimeni care să ne ajute. Am stat treaz până la miezul nopţii zilele trecute încercând să o ajut la teme pe fata din clasa a II-a. Odată ce avansează în şcoală, nu îi mai pot ajuta cu nimic. Fiica care e într-a cincea vrea să facă dansuri de societate. E deşteaptă. E sociabilă. Dar unde să găsesc bani pentru activităţi extraşcolare?’

Reprezentanţa UNICEF în România şi partenerii săi, alături de factorii interesaţi din comunitate, implementează un program pilot menit să răspundă întrebărilor de acest gen şi să ajute familiile să obţină acces la informaţii, servicii şi prestaţii. În fiecare comună din şase judeţe ale Regiunii Nord-Est, asistenţi sociali devotaţi încearcă să ajungă la fiecare familie în parte, să noteze situaţia fiecăreia şi să ofere îndrumare în legătură cu ajutorul disponibil.

Unul dintre ei a vizitat familia Mariei în vară. De atunci, mama a înscris trei copii la şcoală şi grădiniţă, dar va fi nevoie de multă muncă şi implicare pentru a convinge aceste persoane marginalizate că educaţia are un rost, că este în regulă să ceară ajutorul, că viaţa nu se rezumă doar la supravieţuire şi că fiii lor au dreptul la o viaţă mai bună.

Citeşte în continuare