Doar trei secunde

Inapoi

În fiecare zi, multe fapte rămân neştiute lumii. Poveşti, eroi, vieţi, întâmplări emoţionante au loc zilnic, şi rămân ascunse, ca o magie a locului unde s-au întâmplat, simţite doar de localnici şi cunoscuţi. Dacă ar fi cunoscute, unele dintre aceste poveşti ar schimba lumea, altele ar emoţiona. Indiferent cum ar fi, ar avea o influenţă.

27 martie 2011

Către Unicef România,

Am să dezvălui o poveste de trei secunde.

Trenul accelerat mă îndrepta cu viteză către Bucureşti. Mă aflam între Periş şi punctul de oprire Driza când am zărit doi copii pe drumul paralel cu şinele de cale ferată. Păreau să aibă aproape 10 ani. Fata sprijinea bicicleta mică şi încerca să ajute băiatul ce aduna câţiva coceni (tulpini de porumb) murdari de bălegar şi de noroi, probabil căzuţi dintr-o căruţă ce trecuse. Gecile le erau uzate şi erau singuri, departe de sat, în câmpul răcit de cerul înnorat.

Am zărit totul în trei secunde dar detaliile gestului lor mi-au rămas în minte.

Trenul a mers mai departe. În urma copiilor am văzut bălţile ce ocupau tot drumul de pământ şi mi-am imaginat că cei doi le-au ocolit, trecând printre crengile copacilor de pe margine. Era frig şi ei adunau coceni între o pădure gri şi un trafic feroviar de magistrală. Nimeni nu ştie cum îşi petrec aceşti copii zilele. E doar povestea lor senină pe care poate că nu o spun nimănui. Ei nu ştiu că pot trăii altfel, lumea lor e senină şi neatinsă de diferenţe şi tocmai acest lucru o face frumoasă. Dar noi ştim că există oportunităţi bune pentru ei.

Mă văd aici, în tren şi nu vreau ca povestea lor să rămână o altă poveste neştiută. Indepartandu-mă cu viteză de cei doi copii, îi las în urmă fără să vreau, dar nu şi în gândul meu. Mă simt recunoscător pentru tot ceea ce am. Totuşi, îmi dau seama că adevărata recunoştinţă faţă de ceea ce am nu înseamnă sentimentul trăit la simpla constatare a ceea ce sunt şi de ce dispun, ci atunci când resursele şi calităţile mele sunt împărtăşite spre beneficiul comun, când ele ajută oamenii care nu au trăit aceleaşi circumstanţe. Nu, nu pot să fac nimic major pentru ei dar pot să fac un lucru mic: să le spun povestea. Nu e nevoie neapărat de o acţiune mare sau vizibilă; şi lucrurile mici pot schimba o lume.

Dacă din tot acest tren există o persoană care să facă cunoscută povestea aparent simplă a celor doi copii zăriţi pe drum, într-o zi de duminică, înseamnă mult . Contează pentru umanitate. Trebuia să fac acest lucru.

Am refuzat ca povestea lor să nu fie ştiută de nimeni şi să dispară în tăcere. Când vedem întâmplări de acest fel, dramele celorlalţi, ne gândim că astfel de cazuri sunt multe, că nu avem nici o legătură, nu ne cunoaştem, că aşa e peste tot, că nu putem face ceva care să schimbe radical. E suficient să schimbăm lumea noastră interioară şi un pic din a altora. Nu este strict necesar să mutăm un munte; putem muta doar o piatră dacă asta e tot ce putem face. Important este să facem ceea ce putem; fiindcă avem resurse pe care alţii s-ar putea să nu le aibă; şi ca o recunoştinţă faţă de noi înşine. Pentru cineva contează.

Copii, trenul acela care a trecut pe lângă voi în acea zi de duminică, când adunaţi coceni pentru ca părinţii voştrii să aibă cu ce încălzi camera, a ajuns cu bine la Bucureşti. Voi nu ştiţi, dar acum sunt oameni ce cunosc cum arată o zi din viaţa voastră. Lumea e bună şi vă priveşte, vă e aproape de oriunde, chiar şi atunci când credeţi că sunteţi singuri.

Cu cele mai bune gânduri,

George Bădina

Citeşte în continuare