Curcubeul

Inapoi

Aceasta este o poveste despre culoarea neagră transformată în Curcubeu. Cum şi cine poate face această minune? vă veţi întreba. Răspunsul îl veţi găsi singuri, după ce veţi termina de citit rândurile care urmează.

De la prima vedere Ilinca mi-a inspirat echilibru şi curaj. Îi place să asculte muzică şi să stea de vorbă cu alţi copii, fără să se simtă respinsă. Are preferinţe muzicale şi vestimentare specifice vârstei – cam tot ce e în top şi la moda. Participă la treburile casei, ştie să gătească spaghete cu sos şi ar dori să fie mult mai gospodină. Din cărţile pe care le-a citit, cel mai mult a impresionat-o “Singur pe lume” de Hector Malot, pentru că “se aseamănă cu viaţa noastră, a copiilor abandonaţi”, mi-a spus ea cu o undă de tristeţe.

Sigur că multe din răspunsurile ei sunt poate prea scurte şi fără multe explicaţii, cu atât mai relevante cu cât reperele copiilor aflaţi în aceeaşi situaţie sunt mult mai simple şi trecătoare.

Invaţă să te bucuri de lucruri mărunte, încearcă să trăieşti clipa, a fost ceea ce mi-am spus dupa ce am stat de vorba cu ea.

Interviu cu Ilinca

- Mă numesc Ilinca, am 15 ani, sunt în clasa a IX-a la liceu şi de 11 ani stau într-o casă de copii. De fapt suntem o familie cu alţi 11 fraţi. Am fost abandonată în spital şi am stat acolo până pe la 3 ani. Norocul meu şi al altor copii aflaţi în aceeasi situaţie, a fost că într-o zi a venit în vizita o doamnă din Anglia şi a hotarât să ne ia de acolo şi să ne ofere o familie. Avem şi noi părinţi, chiar dacă se numesc sociali.

- Ţi-ai cunoscut părinţii naturali?

-Da!

- Îi vizitezi, îi judeci pentru faptul că te-au abandonat?

-Nu prea comunic cu ei.

-Cum a fost în casa de la Snagov? Aţi învăţat să scrieţi, să citiţi?

-La început venea o doamna acolo în casă şi ne-a învatat primele litere şi să scriem. Apoi am fost înscrişi la scoala din sat unde am fost refuzaţi.

-De ce?

-Pentru că părinţii care aveau copiii la şcoala acolo nu doreau să-i lase cu noi în aceeaşi clasă.

-V-a afectat acest lucru? Aţi încercat să întelegeţi de ce?

-Da, ne-am întristat, dar am zis că până la urmă tot o să mergem undeva la o scoală. Acum de exemplu eu sunt la liceu în Crângaşi. În prima zi eu şi colega mea, aflatş în aceeaşi situaţie ca mine, aveam impresia că toţi se uită la noi, că ştiu ceva despre boala noastră.

Era tare multumită că acum poate să meargă la şcoală alături de ceilalţi copii. Îi era însă teamă să nu afle şi să fie iar izolata. Mi-a explicat că este mult mai bine ca ceilalţi să nu ştie:

-Dacă ar afla ar spune “lasă-le să treacă anul că sunt bolnave” şi nu vrem să fim compătimite. Plus că s-ar retrage, n-ar mai vorbi cu noi…

Mă uitam la ea şi nu îndrăzneam să o întreb până unde merge curajul ei. Nu ştiam de unde să încep şi cum să fac să nu o pun într-o situaţie delicată sau dificilă. M-am hotarat să întreb simplu şi firesc:

-Ce ştii despre boala ta?

-Prima dată nu am ştiut prea multe lucruri. Am aflat în timp. De fapt abia acum câţiva ani. Prima dată când am început să luăm pastile ne întrebam cu toţii “de ce?, de ce?” şi nu ni se spunea. Părinţii sociali considerau că suntem prea mici ca să ne spună. Dar cu timpul am aflat. Pe măsură ce am crescut am observat că ceilalţi ne tratau un pic altfel, dar consideram ca e normal aşa, pentru că veneam de la casa de copii. Totuşi într-o zi mama s-a hotarât să ne spună. Ne-a adunat în sufragerie; a doua zi aveam şi oaspeti – doamna Tina şi dl. Doctor Petrea, care veneau să ne spună mai multe despre boala noastră. Aşa că mama ne-a pregătit şi ne-a explicat ce e cu virusul HIV. Apoi ne-a învăţat cum să ne ferim şi să nu luăm şi alţi microbi, să nu ne rănim…

-Ce ştii de fapt despre acest virus?

-Că nu se ia prin tuse, prin strănutat, prin îmbrăţişare, nu se ia de pe veselă ci prin sânge, act sexual, seringi, răni deschise…

-Cum ai reacţionat când ai aflat vestea?

-Am fost un pic şocată la început, dar după aceea am înteles că… aşa a fost să fie.

-Aţi vorbit între voi?

-Da, ne întrebam ce o să facem. Oare cât timp trebuie să luăm pastile, de ce trebuie să urmăm tratamentul ăsta? La început ne era rau, greaţă, nu-şi făceau pastilele efectul.

În timp ce-mi vorbea, îmi repetam în gând propoziţia care concluziona resemnarea în faţa destinului: “aşa a fost să fie…”

Oare chiar înţelegeau ce se poate întâmpla, ce riscă dacă renunţă la tratament? Răspunsul ei calm şi firesc, mi-a dat de înţeles că rostisem întrebarea cu voce tare.

-Ne vom simţi din ce în ce mai rau şi apoi murim.

Recunosc chiar şi acum că nu ştiu cum să reacţionez în faţa unor astfel de răspunsuri, din simplu motiv că mie mi-e teamă de moarte. Drept pentru care am încercat să schimb, poate prea brusc, subiectul.

-Ce vrei să te faci când o să fii mare?

-Acum nu ştiu. Când eram mică, doream să mă fac handbalistă şi bucătăreasă. Acum îmi place mai mult înotul. Înainte mă uitam şi la fotbal. Ţineam cu Rapid.

-Ce perioadă din an îţi place?

-Vara. Consider că este mai multă distracţie, soare, timp liber. Dintre sărbători îmi plac mai mult cele de iarnă. Atunci se strânge toată familia, se fac pregătiri, toată lumea e fericită. Când eram mică îi scriam lui Moş Crăciun şi îi promiteam în fiecare an că o să fiu cuminte, în timpul anului făceam tot felul de prostioare şi năzbâtii, ca orice copil. Înainte de Crăciun ne strângem cu toţii şi facem lista cu bucatele alese de noi: sarmalele şi salatş de beof, cozonacul, prăjiturile… împodobim împreună bradul.

- Îti faci planuri de viitor?

-Nu! Prefer să las timpul să decidă.

Este greu să priveşti undeva în viitorul mai mult sau mai puţin apropiat, fără să aştepti nimic de la el. Poate de aceea, în mod obişnuit, culoarea morţii este negru. De data aceasta mi s-a părut că prin prisma acestor copii, negrul poate fi imaginat în toate culorile curcubeului. Simplu, firesc, fără încrâncenare şi bucurându-te de ceea ce-ţi oferă viaţa mai frumos.

Am întrebat-o pe Ilinca dacă are dorinţe sau îi place să viseze. Răspunsul ei a fost ezitant, mărturisindu-mi că îi este frică să spere că dorinţele i se pot împlini. Şi dacă vrei să afli ce apreciază cel mai mult la oameni, răspunsul ar veni fără ezitare:

Să ştie să păstreze un secret.”


Am putea să câştigăm încrederea acestor copii? Să-i facem să se simtă în siguranţă sau să le oferim şansa să se descurce singuri printre ceilalţi?

Este de admirat să vezi organizaţii precum Health Aid Romania, care derulează proiecte pentru copiii seropozitivi. Le oferă o familie cu părinţi sociali, condiţii demne de viaţă, accesul la educaţie. Prezenţa psihologului este necesară nu numai pentru perioadele de criză şi durere, ci şi pentru a fi alături de ei ori de câte ori au nevoie să înţeleagă de ce sunt priviţi altfel şi condamnaţi.

UNICEF România sprijină derularea acestor proiecte şi are nevoie de parteneri pentru dezvoltarea a cât mai multor programe de educaţie în şcoală şi în familie.

Dacă vrei să ajuţi un copil seropozitiv să se integreze în societate, trebuie să lupţi împotriva stigmatizării şi a discriminării. Şi nu este deloc uşor să schimbi mentalităţi. Strategii şi politici sociale, campanii, programe şi proiecte, studii de caz şi multe alte eforturi care merită să se deruleze chiar şi de-a lungul unor generaţii, dacă reuşita lor te va face să vezi prin ochii acestor copii. Poate că atunci vei observa că negrul – culoarea morţii, poate avea toate culorile curcubeului.

În România sunt 7.500 de copii seropozitivi.

Citeşte în continuare