Copiii neglijaţi din Fundulea

Inapoi

În Fundulea, copiii sunt neglijaţi din cauza unei lupte vizibile pentru prosperitate. Centrul de zi UNICEF-IKEA îi ajută pe copiii ce prezintă riscul de a fi exploataţi prin muncă, de a nu fi lăsaţi să îşi trăiască copilăria sau de a fi abandonaţi.

Situat în judeţul Călăraşi, Fundulea se află la aproximativ 30 de km Est de capitala României, Bucureşti. Deşi denumit oficial oraş, Fundulea are încă un iz de sat, deşi înfăţişarea sărăcăcioasă de odinioară cu case din lut şi gospodării este înlocuită de una înfloritoare cu case cu grădină şi maşini. Cu toate că o astfel de schimbare pare a fi minunată şi înduioşătoare, ea este însoţită de o luptă aprigă pentru prosperitate, în care copiii din Fundulea sunt permanent lăsaţi la o parte.

Fără Centrul de zi, sprijinit de UNICEF printr-o finanţare oferită de IKEA şi înfiinţat de ONG-ul Equilibre, unii din copiii de la Fundulea s-ar confrunta cu riscul de a nu-şi trăi copilăria, fiind cu uşurinţă atraşi în munci agricole sau păstorit. D-l Eugen Tincu, directorul Centrului afirmă că “deseori copiii din Fundulea fac munci pe care adulţii nu le acceptă, cum ar fi curăţarea bălegarului şi păstoritul”. Pe lângă faptul că previne exploatarea copilului prin muncă, Centrul de zi de la Fundulea este o necesitate pentru copii precum Corneluţa, Andrei, Valentina şi Petre. Într-o comunitate în care părinţii nu sunt deschişi la programe educaţionale sau de consiliere, spunând “ştim noi cel mai bine cum să ne creştem copii”, sprijinul direct oferit copiilor de Centrul de zi reprezintă şansa unei schimbări pozitive. Mulţi dintre copiii din Fundulea sunt crescuţi de bunici sau sunt lăsaţi acasă singuri, zi de zi. Nu are cine să îi ajute la teme şi nu se pot juca jocuri sau cu jucării acasă – lucruri care, deşi par mărunte şi neimportante pentru un adult, sunt totuşi definitorii pentru aceşti copii.

Cu fruntea sus

Imediat după vacanţa de Paşte, Centrul de zi răsună de râsetul copiilor şi de zgomotul făcut de mingile de ping-pong. Copiii ne urează “Hristos a înviat” la intrarea în Centru. Corneluţa, elevă în clasa a IV-a, se plimbă mândră prin grădină, ţinându-l de mână pe frăţiorul ei, Andrei. Corneluţa ştie prea bine că este o elevă bună şi spune cu înflăcărare “Nu am nici o notă slabă în carnet!”.

Am aflat că cei doi frecventează Centrul zilnic, Corneluţa înainte de şcoală, iar Andrei după şcoală, însoţiţi uneori de mama lor care se interesează îndeaproape de educaţia lor şi de activităţile extraşcolare. Mama Corneluţei nu este o femeie cu şcoală, abia ştie să scrie, dar acest lucru nu o împiedică să îşi ajute copiii să obţină o educaţie bună.

Familia Corneluţei se chinuie din greu să facă faţă nevoilor zilnice. Au o casă modestă, iar în zilele însorite de primăvară, tot ce se poate vedea în grădina lor din spatele casei sunt câteva legume, prea puţine pentru a le ajunge pentru trai. Tatăl Corneluţei lucrează în schimburi de 12 ore pe o macara, dar Corneluţa nu l-a vizitat niciodată la serviciu şi nici măcar nu ştie unde lucrează exact.

Tatăl ei este mulţumit de modul în care sunt crescuţi copiii săi, nu îşi doreşte ca ei să facă munci casnice, dar totuşi nu se implică în educaţia lor. Spune, cu un zâmbet obosit, “Nu prea sunt pe acasă, dar mă bucur că copiii mei sunt elevi buni. Nu mă implic, trebuie doar să văd notele la final. Când ajung acasă după o zi lungă de muncă, am nevoie doar de odihnă”.

Fraţii stau cu fruntea sus când tatăl lor afirmă, “Nu m-a ajutat nimeni, am început totul de la zero… copiii mei o duc bine”. Unitatea şi forţa acestei familii sunt de admirat; din păcate, nu toţi copiii se pot bucura de aşa ceva. Tatăl Corneluţei ne aminteşte, cu o sinceritate împăciuitoare, de alţi copii, ca Valentina şi Petre, care o duc mult mai rău.

Acceptarea greutăţilor

Valentina, acum în clasa a V-a, a început să vină la Centrul de zi din proprie iniţiativă, în urmă cu patru ani. Am putea spune că este un lucru puţin atipic pentru un copil de şapte ani. Bineînţeles, această iniţiativă nu a fost un moft al unui copil de şapte ani, ci mai degrabă o alegere şi o decizie luată de Valentina, asemănătoare altora pe care le ia în fiecare zi. O zi obişnuită din viaţa Valentinei începe cu dusul vacii la cel ce are grijă de turmă, se pregăteşte pentru acea zi şi îl ajută şi pe fratele ei să se pregătească. Merge la Centru zilnic, iar după şcoală se întoarce acasă unde are grijă de găini, le curăţă coteţul, le hrăneşte cu boabe de porumb, aduce apă de la fântână şi face curat în casă.
Valentina învaţă foarte repede, se adaptează cu măiestrie la situaţiile în care se află – situaţii care apar pe lângă cele obişnuite, de zi cu zi, şi cu care un copil de şapte ani nu ar trebui să se confrunte. Până de curând, Valentina şi frăţiorul ei, Petre, trăiau cu părinţii şi bunica lor. După vacanţa de Crăciun de anul trecut, Valentina s-a întors la Centru cu vestea că părinţii ei se despart. Acum copiii locuiesc cu tatăl şi bunica lor. Viaţa de familie furtunoasă a lăsat traume emoţionale şi fizice asupra copiilor.

Trauma cauzată de familia disfuncţională poate fi observată mai uşor în cazul lui. D-l Tincu de la Centrul de zi remarcă că “Petre are o memorie şi o atenţie foarte slabe. De multe ori, uită alfabetul deşi l-a scris cu câteva momente înainte.” Starea sa psihică instabilă reiese şi din postura pe care o adoptă. Ca orice copil curios, zâmbeşte mult în faţa aparatului foto dar, dintr-odată se retrage – absorbit de muzica pe care o aude în căşti.

D-l Eugen Tincu de la Centrul de zi îşi aduce aminte de ziua în care şi-a dat seama pentru prima dată că părinţii Valentinei s-au despărţit. “Valentina a venit la Centru într-o zi şi a început să plângă în hohote. Încercând să o liniştesc, am întrebat-o ce s-a întâmplat şi mi-a răspuns că mama ei nici măcar nu o sună.” Asemenea Valentinei, Petre, care se considera preferatul mamei, spune şi el supărat, “Mămica mea nici măcar nu vrea să ne vadă. Nu o mai iubim deloc. Ne-a părăsit. Ne-a minţit; ne-a spus că va veni să ne ia.”

Îndreptându-şi toată furia, dezamăgirea şi vina spre mama lor pentru că i-a părăsit, Valentina şi Petre îşi apără familia de critici şi ridicol. Petre este “supărat pe colegii de clasă care vorbesc urât despre tata.” Valentina este mai precaută şi încearcă să nu lase să se vadă prea mult care sunt problemele familiei ei, încercând în special să îl pună pe tatăl ei într-o lumină favorabilă.

Cu o mamă ce ridică alocaţiile copiilor fără a le acorda niciun sprijin şi un tată care e deseori beat, uneori chiar abuziv, deţinând munci sporadice şi reuşind cu greu să păstreze un loc de muncă, Valentina şi Petre depind de bunica lor, care a preluat toate responsabilităţile familiei.

Când este întrebat cât face 3 ori 2, Petre răspunde repede “şase”, 4 ori 3, “doisprezece”, iar când este întrebat cât face 3 ori 4, zâmbeşte timid şi spune, “e tot 12″. Lui Petre, care spune că doreşte să se facă bodyguard “ca să îi bată pe cei care fac rău”, îi place şi matematica. Fără doar şi poate, cunoaşte extrem de bine tabla înmulţirii. Este foarte clar că Valentina şi Petre au nevoie de sprijinul Centrului de zi şi pentru a o putea ajuta pe bunica lor să readucă puţină normalitate în viaţa lor.

UNICEF a oferit suport centrului înfiinţat de Equilibre în Fundulea, care ajută 50 de copii. În Fundulea, cazuri precum cel al Valentinei, al lui Petre, al Corneluţei şi al lui Andrei nu sunt izolate. Centrul de zi încearcă să readucă copilăria în viaţa multor copii din Fundulea, iar pentru mulţi el reprezintă un loc unde primesc consolare. De asemenea, Centrul oferă îndrumare familiilor ce prezintă riscul de a-şi neglija copiii, de a-i exploata prin muncă sau, chiar mai rău, de a-şi abandona copiii.


Notă: Numele copiilor din această relatare au fost schimbate pentru a le respecta dreptul la intimitate.

Citeşte în continuare