Copiii deschişi şi zâmbitori de la „Crinul Alb”

Inapoi

Mulţi copii cu dizabilităţi din România sunt abandonaţi în maternităţi sau lăsaţi pe mâna instituţiilor statului pentru protecţia copilului. Pentru a înţelege ce posibilităţi le rămân acestor copii, m-am hotărât să vizitez un proiect sprijinit de UNICEF.

La nivel global s-a observat o deplasare semnificativă de la clanuri şi familii extinse la antreprize individuale. Schimbarea materialului social în familii nucleare şi în antreprize permite din ce în ce mai puţin loc “dependenţilor” şi chiar mai puţin “dependenţilor pe viaţă”. Mulţi copii cu dizabilităţi din România sunt abandonaţi în maternităţi sau lăsaţi pe mâna instituţiilor statului de protecţia copilului. Pentru a înţelege ce posibilităţi le rămân acestor copii, m-am hotărât să vizitez proiectul sprijinit de UNICEF la “Crinul Alb”, un centru de stat pentru copii cu dizabilităţi aflat în sectorul 3, Bucureşti.

Primele impresii

Pe măsură ce intrăm în centru, tabloul se potriveşte cu imaginea formată de-a lungul timpului despre “instituţiile” de protecţia copilului. Este o clădire destul de mare, simplă, curată, cu trei intrări, nu foarte diferită de un spital, o şcoală sau de orice altă instituţie. Conduşi de coordonatorul pentru protecţia copilului al direcţiei sectorului 3, Bucureşti, D-na. Camelia Cristian, am intrat printr-un coridor. Pe măsură ce mă pregăteam să arunc o privire în jur, un băiat, tânăr adolescent, se apropie de noi şi începe să spună ceva, dar cu greu îl înţelegem.

Sunt surprinsă, deoarece, punându-şi mâna pe umărul meu continuă pur şi simplu să vorbească. În ciuda expresiei sale, vagă şi de neînţeles, îmi imaginez că vrea să fie prietenos, căci poartă un zâmbet larg pe chip. Un asistent social observă contactul nostru şi interpretează: “Radu vrea doar să ştie dacă vei lucra aici”. Îl privesc şi îmi ridic umerii pentru a-i da de înţeles că nu voi lucra acolo, pentru ca apoi să îl văd pe Radu cum pleacă.

Fără Radu în apropiere, încep să observ că în interior locul nu este chiar cum mă aşteptam să fie. Coridoarele sunt lungi, diferite de labirintul instituţional pe care mi-l imaginasem, iar încăperile de-o parte şi de alta a coridorului abundă de oameni, râs şi muzică; bănuiesc că este o sărbătoare. Aplecându-mă înainte, observ la capătul coridorului copii şi adulţi adunaţi într-o încăpere întunecată, care se uitau la video, râzând şi comentând.

Urmând-o pe D-na. Cristian sus, sunt absorbită de decoraţiile intens colorate întâlnite pe drum, care par în majoritate făcute de copii, decoraţii ce dau senzaţia că sunt într-o grădiniţă primitoare. În vreme ce mergem mai departe la etaj, reuşesc să prind frânturi din explicaţia D-nei. Cristian despre cum ajung copiii la acest centru. “Deseori copiii cu dizabilităţi nu au şansa de a locui împreună cu familiile lor sau de a aparţine unei comunităţi. Un copil care intră în sistem este deseori afectat. Sunt afectaţi de o ieşire din rutină. Sunt foarte receptivi…uneori pot fi trişti.”

Poveşti fără nume

Pe de o parte uimită de ce a spus şi în acelaşi timp nerăbdătoare să înţeleg mai bine copiii din jurul meu, o provoc pe D-na. Cristian să îmi explice mai multe. Cu o privire directă, serioasă, D-na. Cristian îmi spune că deoarece aceşti copii nu au un cuvânt de spus în ceea ce priveşte modul în care le sunt redate poveştile, ea nu are dreptul să prezinte cazul unui anumit copil din încăpere. În scurt timp, poveştile – fără nume – încep să curgă.

Un băiat de 10 ani (să-i spunem Vasile), care acum este înscris la centru, nu a fost identificat ca având o problemă de sănătate decât aflat într-o stare destul de avansată a a condiţiei sale. Afecţiunea, hidrocefal, si-a lăsat aprenta asupra sa sub forma unui comportament turbulent, auto-agresiv, cu probleme motrice şi leşinuri frecvente. Deoarece mama lui singură, care munceşte, nu a putut face faţă ritmului de dezvoltare a afecţiunii băiatului, sau puterii sale greu de controlat, Vasile a fost în curând mutat la o şcoală specială pentru copii cu dizabilităţi, iar apoi la Centrul “Crinul Alb”. Mulţumită timpului şi asistenţei profesioniste acordate lui Vasile, mama lui reface acum legătura dintre ei, îl vizitează în mod regulat şi îl însoţeşte chiar în excursiile organizate prin intermediul centrului.

George – un copil cu sindromul Down – împreună cu părinţii lui, încercând să facă faţă veştilor despre afecţiunea lui, au abordat Centrul “Crinul Alb” în căutare de consiliere. Specialiştii centrului au reuşit să comunice veşti bune familiei. Starea lui George nu era atât de gravă pe cât crezuseră. George a stat sub supravegherea specialiştilor de la “Crinul Alb” timp de trei ani, şi nu a fost re-integrat în cadrul familiei sale. Centrul continuă să monitorizeze starea şi progresul său. George duce o viaţă aproape normală.

D-na. Cristian continuă, poveste după poveste. Un băiat se apropie de noi şi o îmbrăţişează pe D-na. Cristian în jurul genunchilor. Întrerupându-şi naraţiunea doar pentru a-şi trece degetele prin părul băiatului, în vreme ce acesta se învârte în jurul ei şi apoi pleacă, D-na. Cristian continuă să povestească.

Abandonat la naştere într-o secţie a maternităţii din sectorul 3, Bucureşti, Andrei s-a născut cu grave dizabilităţi locomotorii. Dorind să-l abandoneze pe Andrei, mama lui a declarat o identitate falsă pentru ca băiatul să nu-i poată fi adus înapoi. De-a lungul anilor, Andrei nu a primit niciodată vreo vizită, şi nimeni nu s-a interesat de starea lui. Andrei are acum 14 ani şi un progres mental lent. Una dintre profesoarele sale, ataşându-se de el, l-a luat în cadrul familiei ei, unde Andrei locuieşte cu ceilalţi copii ai acesteia. Centrul a colaborat intens cu maternităţi, poliţia şi cu şcoli pentru a asigura o copilărie normală unor copii ca Andrei.

Întâlniri îndeaproape

În vreme ce ascult aceste povestiri, dar şi altele spuse de D-na. Cristian, ma simt copleşită de afecţiune şi sunt nerăbdătoare să continui să cunosc centrul. Intrăm într-o cameră în care copii între 8 şi 12 ani se joacă fiecare cu asistenţi sociali, dintre care unii cu cuburi şi alte forme colorate, iar alţii cu imagini de animale şi de obiecte. Mă apropii de o fetiţă, iar asistentul social explică despre Diana că are autism. Într-un efort de a mă împrieteni cu ea, iau mana Dianei. Strîngerea ei este puternică. Diana îşi pune mîinile în jurul meu, iar eu, prinsă de clipă, decid să o ridic şi să încep să merg cu ea spre camera de alături, dar ea a scos un ţipăt scurt. O las jos în grabă şi îmi amintesc ce a spus D-na. Cristian mai devreme: copiii sunt foarte receptivi…sunt afectaţi de o ieşire din rutină.

Continuăm mergând din cameră în cameră, privim copiii implicaţi în activităţi cu asistenţi sociali. Observ o fată împreună cu un băiat, adolescent, comunicând prin semne şi lucrând cu cuburi. Ea îmi spune că este voluntar şi că vizitează România. Centrul primeşte studenţi de peste 18 ani care vin din diverse ţări ca voluntari, care fac practică pentru viitoarea carieră în terapie ocupaţională sau asistenţă socială.

Odată ce ne întoarcem în hol, observ un tată bine îmbrăcat care ţine o fetiţă în braţe, cu faţa spre perete. Curioasă, îi privesc cu insistenţă. Fetiţa se întinde spre o maimuţă pictată pe peretele care înfăţişează o pădure tropicală cu animale. Apoi sunt condusă de D-na. Cristian spre camera în care se desfăşoară kineto-terapia. Imediat ce intru, sunt surprinsă de un copilaş aflat pe o minge uriaşă, rostogolit şi întins, în vreme ce îşi mişcă rapid capul şi chicoteşte candid spre propria reflecţie în oglindă. Mi se spune că intervenţiile timpurii sunt cruciale în a reduce gravitatea dizabilităţilor neuromotorii la nou-născuţi şi copii foarte mici la care s-au identificat întârzieri în dezvoltare sau dizabilităţi.

Ultima oprire

Aproape de finalul vizitei mele la centru, mă opresc să îmi iau la revedere şi să mulţumesc coordonatorului şi asistenţilor sociali pentru că mi-au arătat o zi din viaţa lor. Se adună şi câţiva copii. Un adolescent (Gabriel), atras de cameră, începe o conversaţie prin semne, transmiţându-ne numele, vârsta şi interesele sale. În curând începe să joace. Privindu-i mişcările energice, decid să încerc să ghicesc ce încerca Gabriel să mimeze, ca într-un joc. Îmi ia un timp să realizez că mimează un rol dintr-un film. Gabriel îmi spune că este Spiderman! Lăudându-mă cu voce tare că am ghicit ce mima, încerc să atrag atenţia D-nei. Cristian şi a celorlalţi din jurul meu în vreme ce le spuneam: “Uite, e Spiderman!”. D-na. Cristian îmi răspunde spunându-mi că Gabriel a fost personajul principal într-o piesă organizată de “Crinul Alb”. Simţi că este mândră pe măsură ce numeşte locurile unde au fost jucate spectacolele: Liceul I. L. Caragiale din Bucureşti, Palatul copiilor din Piteşti, Căminul Cultural din Curtea de Argeş ş.a.

Înapoi în parcare, ma gândesc. Cea mai mare realizare a vizitei mele este că în ciuda faptului că poveşti despre 5-6 asistenţi sociali care “au grijă” de aproximativ 500 de copii în instituţii ar putea fi adevărate, povestea este diferită la acest centru. “Crinul Alb” este un loc în care am putut vedea limpede libertatea interacţiunilor, bunele intenţii şi, mai ales, cu riscul de a suna ciudat, trebuie sa spun că puteam simţi afecţiunea din jur.

În jur de 6.000 de copii, reprezentând aproximativ 10% din numărul total de copii cu dizabilităţi, trăiesc astăzi în instituţii ale sistemului de protecţie a copilului. S-a înregistrat progres în ultimii ani în ceea ce priveşte închiderea unor instituţii mari şi mutarea copiilor cu dizabilităţi în unele unităţi mai mici, în care se oferă condiţii mai bune de viaţă. Cu toate acestea, mai multe măsuri sunt necesare în a asigura drepturile copilului în centre rezidenţiale.

Centrul pentru recuperare şi asistenţă pentru copii şi tineri cu dizabilităţi “Crinul Alb” este un centru rezidenţial sub răspunderea Direcţiei Generale pentru Protecţia Copilului din sectorul 3, Bucureşti. 56 de copii şi tineri cu diverse dizabilităţi locuiesc în acest centru, având vârsta cuprinsă între 2 şi 18 ani. Centrul ajută de asemenea peste 120 de copii din comunitatea învecinată prin servicii de recuperare. UNICEF sprijină în prezent centrul cu echipamente pentru kineto-terapie, ustensile pentru terapie ocupaţională, cursuri pentru dezvoltarea personalului şi reabilitarea centrului. Carrefour România este principalul donator care facilitează realizarea acestui proiect la “Crinul Alb” în Bucureşti.


Notă: Numele copiilor au fost schimbate pentru a le proteja dreptul la identitate.

Citeşte în continuare